Ce-ar fi un vers, o strofă, poezia,
Fără de har şi fără de substrat?
Cum ar suna pe strune melodia,
De n-ar transmite-n notele-i, solia,
Ce Dumnezeu în cântec a lăsat?
Şi ce-ar fi ochiul fără de clipire
Şi lacrima ce gust ar mai avea?
Înaltul perceput dintr-o privire,
Ascunde-n el şi nori şi strălucire,
O antiteză între Nu şi Da. . .

Ce-ar fi trăirea fără de iubire
Şi viaţa însăşi fără Dumnezeu?
Cum ar fi timpul fără amintire
Şi ce-ar aduce zorii, la trezire,
Ne-am întrebat vreodată, tu şi eu?
Şi cum ne-am raporta la veşnicie
Şi ce-am alege-n clipa de sfârşit?
De nu ar fi speranţa şi-o solie,
O Veste Bună, dar din veşnicie,
Ce am fi noi, în spaţiul infinit?

Ce ar fi omul fără mântuire
Şi care-ar fi idealul, ţinta sa?
Ar colinda pământu-n rătăcire,
Tânjind după un gram de fericire,
Dar niciodat-aici n-o va afla.
Şi fără Domnul, ce-ar fi universul
Şi noi în el pe unde ne-am găsi?
Ce ar fi astăzi cântecul şi versul,
De aş privi în faţă doar reversul
Şi cântecul deodat-ar amuţi?

Dar slavă Ţie Domne, pentru toate,
Ai rânduit cu-nţelepciune sfântă
Şi răsărit şi-amurg. . . Însemnătate,
Putere-ai dat şi celui ce nu poate,
De-aceea azi, din inimă cuvântă.
Ce-ar fi un vers, o strofă, poezia,
Fără de har şi fără de substrat?
Cum ar suna pe strune melodia,
De n-ar transmite-n notele-i, solia,
Ce Dumnezeu în cântec a lăsat?

Ce ar fi viaţa fără de un mâine
Şi Ghetsimanii fără rugăciuni?
Ce-ar fi pustia fără sfânta Pâine
Şi răstignirea fără de suspine,
Iar Cincizecimea, fără de minuni?
De n-ar fi Apa Vieţii, El, Izvorul,
Am înseta mereu după Cuvânt,
Dar S-a-ndurat de noi Mântuitorul,
Astfel putem să preamărim Odorul,
Osana sus în cer şi pe pământ!

17/04/14, Barcelona-Lucica Boltasu