Motto:

’’Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze, este prieten cu împăratul’’ (Proverbe 22 :11) 

      Bibliotecile lumii abundă în tomuri care ne servesc definiţii ale moralităţii, ne oferă modele de viaţă, ne vând reţete pentru reuşită şi ne învaţă totul despre ce să faci, cum să faci sau să nu faci, cine suntem, încotro mergem, de ce se întâmplă unele sau altele... Toate acestea au, aproape întotdeauna, ca punct de reper, sursă de inspiraţie şi, în acelaşi timp, destinaţie – OMUL, în jurul căruia gravitează totul.

     În aceste condiţii, cine se mai gândeşte, chiar şi numai pentru o secundă, la un fir de iarbă sau floare, crescut rebel la colţul sau în spatele casei, printre diverse acareturi sau gunoaie? Bătut de ploi şi de vânt, culcat de câini, agresat de talpa omului, firul îşi înalţă trupul plăpând şi chinuit de sub o piatră lăsată la întâmplare. 

     Cred că singurul lucru pe care şi-l doreşte o floare în fiecare dimineaţă, nu este să scape de sub piatra care o apasă, ci să aibă acces la prima rază de soare, oricât de timidă, ca să-şi agaţe viaţa de ea, punându-şi respiraţia în rezonanţă cu lumina. Abia când legile divinităţii, încrustate în genele ei, sunt împlinite, iar sevele-i sunt mobilizate în armonie cu toate celulele, îşi deschide petalele oferindu-şi parfumul şi frumuseţea. Nu contează cui. Poţi fi bun sau ranchiunos, blând sau furios, curat sau murdar, ea ne tratează pe toţi la fel, fără părtinire, curată, paşnică, fără pizmă, gata să mângâie orice obraz şi să împodobească deopotrivă o vază, o casă sau marginea drumului.

    Disponibilă până la uitare de sine, copleşitor de tolerantă, întristată, dar fără gând de ripostă sau de răzbunare, floarea se înscrie, alături de copii, în rândul modelelor pe care însuşi Mântuitorul ni le-a dăruit ca lecţii nescrise despre cum se trăieşte în neprihănire. 

    Dacă o plantă primeşte lumina şi căldura soarelui convertind-o în gingăşie şi parfum, oriunde, pentru oricine şi oricând, omul, care este cununa creaţiei lui Dumnezeu, are acces la lumina „înţelepciunii care vine de Sus” ce are puterea de a converti faptele în „roduri bune”.  

    Mă tem însă că, sub imensa piatră a pământului, guvernată de legile firii, chiar dacă este întuneric şi miroase a moarte, ignorând lumina de Sus, ne lăsăm adesea învăluiţi de căldura păcatului, considerată, întotdeauna, şi suficientă, şi necesară pentru a ne ţine în viaţă. Până când, oare ?...