Biletul de-ntors...

... stau lângă ea în salonul ce lumina ajunge doar dintr-o parte, accentuând paloarea feței și așa destul de pronunțată.

   Meditează... schițează câte-un zâmbet vag, apoi se-ntoarce spre mine, cuprinzându-mă într-o lumină caldă, ca o îmbrățișare -largă de revedere.

   - Eşti tot aici?

   Clipesc în semn afirmativ iar ea se bucură... printre lacrimi. Îmi ia mâna, se uită la ea, la mine, iar la ea... și-o duce cald spre față și... plânge încetișor.

   - O să-mi fie dor de tine, dor... dor...

   Fiori mă trec, mă emoționez uitându-mă lung la ea cu iubirea pe care  i-o port și-o arăt fără să-i spun căci dintre toate, pe ea, o iubesc cel mai mult, cel mai mult...

   Oare, nu simte obosela repetării acelorași cuvinte... dor, dor, dor... ?

   Asta face să mă doară și mai rău dar... să nu vadă, mă întorc să privesc ceasul din perete care arată căci mai sunt zece minute și va veni asistenta să-i dea medicația. Încearcă să se ridice, să-și găsească o poziție mai confortabilă printre tuburi și flacoanele cu care este mobilizată și uitându-se la mine, îmi șopteste...

   - Drumul... acesta început cu El  ''a cotit'' brusc, pe neașteptate, și mi-a furat din gândul care-mi spunea căci... mai am mult de mers... mult, dar atunci... după operație, am știut căci am în mână... biletul de-ntors...

   Mă uit în ochii-i calzi și fără s-o întreb, îmi răspunde căci îi pare rău dar, a făcut câteva stații clandestine în acest drum în care  a pierdut o persoană dragă pe care nu crede căci mai are timp să o vadă înainte de a pleca... căci nu ştie ora, ziua, de pe biletul de întoarcere pe care-l ține strâns, strâns.

... Îi pare rău... mă gândesc, îi pare rău... și când vreau să-i spun căci aș putea să o ajut, să -i telefoneze mâine, văd pe obraji lacrimi  căci ochii-i sunt închiși fără să mă gândesc căci venise ora, minutul, secunda... biletului de-ntors pe care-l ținea încă în mână...

Alexandrina Tulics