Prin apele 'nălțimii văd vulturii de pradă
rotindu-se cu ură deasupra mea și azi,
așteaptă numai clipa prielnică să cadă
să-mi sfâșie ființa, s-o-mprăștie prin brazi.

Eu nu mă tem de moarte, dar chiar de m-ar ucide,
comoara care-o apăr n-o pot răpi nicicând,
căci drumul către dânsa un sol de foc l-închide,
puterea care-o ține o apără tăcând...

Eu nu mă tem de moarte căci cântecele mele
și lupta mea și jertfa 'nălțate lui Hristos,
mă vor schimba în râuri, în lanuri și în stele
- și nimenea nu poate trăi fără Frumos.

Tot ce-am 'nălțat din suflet în veac nu se va frânge,
tot ce-am aprins în alții va arde-n veci curat,
tot ce-am udat cu lacrimi și-am altoit cu sânge,
cu cât e mai furtună, rodi-va mai bogat.

Cât de târziu, odată, va fi să mă dezgroape
o spadă, ori o harfă, ori un avânt slăvit,
- și s-or mira urmașii cât le eram aproape
câți m-au ucis prin veacuri și totuși n-am murit!