Foame din deşert
"Omul a fost făcut ca sa locuiască într-o grădină", spune doctorul Harold C. Mason, "dar prin păcate a fost forţat să locuiască într-un câmp, un câmp pe care l-a smuls cu sudoare şi lacrimi de la duşmanii lui, si pe care îl păstreză numai cu preţul unei vegheri neîncetate şi a unei osteneli nesfârşite. Doar să-şi slăbească câţiva ani eforturile, şi sălbăticia pune din nou stăpânire peste ogorul lui. Jungla şi pădurea îi vor înghiţi munca, şi toată grija lui iubitoare va fi fost în zadar."
Fiecare ţăran cunoaşte foamea paraginii, acea foame pe care nici o unealtă agricolă modernă, nici o metodă îmbunătăţită a agriculturii n-o poate potoli. Nu contează cât de bine este pregătit solul, cât de bine sunt întreţinute gardurile, cât de grijuliu sunt zugrăvite clădirile, dacă proprietarul îşi neglijează o vreme preţuitele şi valoroasele sale ogoare, ele cad din nou pradă paraginii şi sunt înghiţite de junglă sau de deşert. Natura are tendiţa să se transforme într-o sălbăticie, nu într-un câmp roditor. Şi aceasta, repetăm, o ştie orice ţăran.
Pentru creştinul vigilent, faptul acesta este mai mult decât o observaţie de interes pentru ţărani sau fermieri, el este o parabolă, un exemplu practic, o lecţie intuitivă ce ilustreză o lege care are valabilitate pretutindeni în lumea noastră căzută, afectând atât lucrurile spirituale, cât şi cele materiale. Nu putem scăpa de această lege prin care toate lucrurile rămân salbatice sau se întorc la o stare de sălbaticie după o perioadă de cultivare. Ceea ce este valabil pentru câmp e adevărat şi pentru suflet, dacă suntem destul de înţelepţi să vedem lucrul acesta.
Tendinţa sau înclinaţia morala a lumii căzute nu este spre o asemănare cu Dumnezeu, ci categoric în direcţia opusă. "Este această lume rea o prietenă a harului, ca să mă ajute să-L găsesc pe Dumnezeu?" întreabă retoric un poet. Răspunsul trist este NU şi ar fi foarte bine pentru noi să vedem că fiecare nou creştin învaţă această lecţie cât de repede posibil după convertirea lui. Lăsăm uneori impresia că este posibil să găsim pe un altar al rugăciunii, odată pentru totdeauna, puritatea inimii şi putere care să ne asigure o trăire victorioasă pentru tot restul zilelor noastre. Cât de greşită e această idee s-a dovedit de-a lungul secolelor în viaţa multor creştini.
Adevărul este că nici o experienţă spirituală, oricât de revoluţionară, nu ne poate scuti de ispită. Şi ce este oare ispita, decât încercarea sălbăticiei de a pune stăpânire pe câmpul nostru de curând defrişat? Inima curată nu este iubită de diavol şi de toate forţele lumii pierdute. Acestea nu se vor lăsa până nu vor câştiga ceea ce au pierdut. Jungla se va furişa în câmp şi va încerca să înghită micile domenii care au fost eliberate prin puterea Duhului Sfânt. Numai vegherea şi rugăciunea neîncetată pot păstra acele câştiguri morale obţinute pentru noi prin operaţiile harului lui Dumnezeu.
Inima neglijată va ajunge curând o inimă năpădită de gânduri lumeşti. Viaţa delăsată va deveni curând un haos moral, acea biserică neprotejată cu cea mai mare grijă de o mijlocire puternică la Dumnezeu şi de o angajare plină de sacrificiu a forţelor nu va întârzia să devină cuibul oricăror păsări nedorite şi un ascunziş pentru o neaşteptată descompunere morală. Sălbăticia care intră pe furiş va pune curând stăpânire pe acea biserică ce se încrede în propria ei putere şi uită să vegheze şi să se roage.
Legea paraginii şi a sălbăticiei posedă o valabilitate universală în toata lumea noastră căzută, pe câmpul de misiune, ca şi în ţări deja misionate. De aceea este o greşeală să credem că ne putem achita de obligaţia noastră misionară prin faptul că trecem din ţară în ţară şi vestim Evanghelia fără să o completăm cu o instruire temeinică şi o organizare atentă şi grijulie a bisericii. Şi totuşi această eroare afecteză o mare parte din biserica evanghelică, amăgind nişte oameni sinceri să încerce evanghelizarea lumii prin această metodă "loveşte şi fugi".
A converti nişte oameni numai ca apoi să-i laşi în voia soartei fără o îngrijire adecvată este ceva la fel de nebunesc cu a da DRUMUL UNEI TURME DE MIEI NOU-NĂSCUŢI ÎN MIJLOCUL UNUI DEŞERT, ESTE LA FEL DE ABSURD CA DEFRIŞAREA, ŞI ÎNSĂMÂNŢAREA UNUI OGOR ÎN MIJLOCUL CODRILOR ŞI DE A-L LĂSA APOI LA DISCREŢIA NATURII NEÎNFRICATE. Toate acesea ar fi un efort irosit şi n-ar putea duce la vreun căştig real.
Aşa este şi cu orice efort spiritual care nu ţine seama de foamea sălbăticiei. Mieii trebuie să fie păstoriţi, altfel vor fi mâncaţi de animale sălbatice. Câmpul trebuie să fie cultivat, altfel va fi o pierdere. Realizările spirituale trebuie să fie păstrate prin vigilenţă şi rugăciune, altfel şi ele vor cădea victimă duşmanului.