Îmi ești și înger

Când negura din toiul nopții
Adună lacrimi sau regrete,
De sus Îți lași iscălitura
Prin raza lunii pe perete.
Și Îți ivești a Ta lucrare
Și ceru-ntins cu ale Tale stele,
Iar pentr-o clipă-mi țin suflarea,
Gândindu-mă profund la ele.

Tu mă vedeai cu brațe slabe
Când înnotam spre agonie,
În marea umbrelor ce-s moarte
De sus, Te coborai la mine.
Cum se coboară către-apusuri,
Și luna la sfârșit de noapte,
Când zgomotele pier în neguri
Și vântul cu-ascuțite șoapte.

Se renășteau aceleași visuri
În sărăcia din odaie,
Iar versuri scurte din poeme
Neterminate stau pe foaie.
Simțeam cum liniștea mă-mbracă
Cu haine moi ca de lumină,
Și-un aripat cu-aripi de aur,
Lăsai la patul meu să vină.

Îmi dezgropa în mintea scurtă
Trecutul la povești uitate,
Și nu dorea la rădăcină
Să fie (iar) din nou săpate.
Căci în trecut mi-a dat sorocul
Pelin și miere laolaltă,
Și mi-a întins cu mâna dreaptă
Furându-mă cu cealaltă.

Și nu mă-aștept ca-n viața scurtă
Să-atârne flori de busuioc,
La grinzile odăii sumbre
Unde Hristos nu are loc.
Iar noapte neagră ca urgia
Să-adorm în pace nu mă lasă,
Îl rog pe Cel cu-aripi de aur,
Să vină tot mai des în casă.

Viorel Balcan 9 iunie 2014

.