Mi-aş ascunde durerea în spatele norilor,
Ca atunci când inima sângerează,
Să disimulez deznădejdea,
Iar lacrimile să cadă odată cu ploaia,
Ca nimeni să nu îmi cunoască amărăciunea.
M-aş ascunde chiar eu într-o fază a lunii,
Iar în spatele ei întunecat,
Să-mi debarasez starea contemplativă
Şi, împins de remuşcare, să acţionez,
Să-mi duc la îndeplinire misiunea.

Eu, cel de ieri şi de azi,
Înfăşurat în perdelele norilor,
Să răsar odată cu trecerea ploii şi...
Nestingherit, să luminez sub raze de har,
Împăcat încă o dată cu mine însumi.
Amintirea eşecului zilnic nu o revendic,
O las pradă enigmaticelor eclipse,
Iar eu, învăluit în cercuri de foc,
Renasc odată cu trecerea timpului,
Ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă.

Cu aripi de purpură, mă înalţ tot mai sus...
Atingând al şaptelea cer,
Fac strune din cozile stelelor căzătoare
Şi acompaniat de miliarde de îngeri
Cânt din tot sufletul, o odă a bucuriei.
În sfârşit realizez că eu,
Cu nori, soare, ploi sau eclipse,
Am fost dintotdeauna un peregrin,
Un rătăcit într-o lume ostilă
Şi care, odată ajuns Acasă
Şi-a redobândit identitatea pierdută
De mii de ani...

Nu doare desprinderea de ţărână!
Doare frângerea Pâinii şi tescuirea
Strugurelui ce-şi leapădă mustul,
Doare copacul ce-şi plânge menirea de cruce
Şi... da! Doare răzvrătirea ce şălăşuieşte în om,
Care sub diferite forme şi culori
Ne-a pavat un drum spre pierzare.
Mi-aş ascunde durerea în spatele norilor,
Ca atunci când inima sângerează,
Să disimulez deznădejdea,
Iar lacrimile să cadă odată cu ploaia,
Ca nimeni să nu îmi cunoască amărăciunea.
Şi totuşi...

Fără umbrelă, stau sub ploile de har
Şi rând pe rând, fără echivoc,
Dau la o parte amintirile dureroase,
Ca atunci când mă trezesc dimineaţa,
Să văd şansa unui nou început
Şi destinul luminos al unei vieţi transformate.
Maranata! Amin!

19/07/14, Barcelona- Lucica Boltasu