Aripi obosite, ar vrea să se ridice,
Să-și fâlfâie iubirea, libertatea,
Să treacă dincolo de nori,
Să mângâie raza de soare,
Să își alunge... singurătatea.

Aripi plânse de dor, de cei căzuți,
De cei ce s-au hrănit odată la masă,
Din blidul ce, blândul Păstor l-a întins,
Cu hrană aleasă...

Aripi arse de dor, de Lumină,
Pentru cel ce-n singurătate suspină,
Pentru mama-plânsă de dor după pui,
Ce-au plecat în lumea nimănui...

Aripi-arse cu ''ochii -mușcate,''
Și tălpile, ''rădăcini încleștate'',
În țara iubită ce-agonizează
Și biserica-adormită, ce odat' era trează.

Aripi spre cer... ca aripi de înger,
Plânse, obosite, arse, dar cu tărie de fulger,
Ce străbat timpul și spațiul, înaltul,
S-ajungă cu ruga la Împăratul...