Îți spun adio, noapte….

Sunt poate tânăr să îți spun adio,
Sau prea bătrân cu tine să alerg ;
Când ai trecut tu, fără de oprire,
Și mi-ai furat săraca mea gândire
Și m-ai făcut de doruri, iar să mor…

Mă înfășori în giulgiul tău de smoală,
Și-ți cad la piept, rănit de-atâtea ori ;
Eu sunt un Lazăr ce-a înviat odată,
Din gheara morții ființa mi-e scăpată
Tu pleci, te naști, și iarăși mori…

Îți tremură și Luna pe lacuri ca de frică,
Când trage după dânsa ai dimineții zori ;
Te-apleci în fața veșniciei sfinte,
Și parcă uiți cum ceasuri înainte
Tu, m-ai făcut să râd sau mă-nfiori…

Să nu întârzii ca să vii la mine,
Ca și-o împlinire ce-mi macină în gând;
Copiii nopții pe cerul tău te cheamă
Te am dușman, și soră, dar și mamă,
Că-n poala ta mă lași din nou să plâng…

Tu, mesager ce vezi atâtea rele,
Tu, văduvă în doliu, cum alții te numesc ;
Să-mi duci tu, jalba mai presus de ceruri,
La Împărat să-I spui că vezi doar neguri,
În Babilonul zilnic ce-l trăiesc…

Viorel Balcan 29 iulie 2014