Cum să nu se facă oare
Întristarea să mă-mplânte
Când se-nalță-n cer cocoare
Ca și versuri după cântec?

Și cântarea-mi duc departe
Dezlipind-o de la mine
Unde noaptea nu e noapte,
Iar ninsoarea-i de lumine.

Că străină mi se face,
Parcă uit cum ea se cântă
Amăgindu-mă că pace
Am găsit dreaptă și sfântă.

Ele-n trâmbițe se-ndeamnă
Îndreptate pe direcții
Lepădându-mă în toamnă
Mai puțin ca interjecții.

Iar urmează cârduri, stoluri
Singuratice,-n avalme...
Eu n-am aripi și nici zboruri
Numai bătături în palme.

Despărțirea se întâmplă:
Jos - puterea, sus - avântul
Strălucește lângă tâmplă
De la plată doar argintul.

Sufletul strigă din brume:
„Măcar chipul lui luații!”
C-am rămas și fără nume -
Literă în ecuații.