În inimă, pe locul de la geam,
Se-așează rugăciunea-nlăcrimată,
Stingheră în funestul amalgam
De clipuri policrome și tam-tam,
Și ochii ei prin geam spre ceruri cată.

Deși nu-i tocmai cadrul potrivit,
Cu viermuiala care-o înconjoară
Și zgomotul strident, de neoprit,
Se reculege-n duhul ei smerit
Și-n fâlfâit de foc spre ceruri zboară.

”În inimi, Doamne, este locul Tău
Și lângă Tine-al meu și al cântării,
Dar văd aici invazie de rău
Căci lumea a intrat cu ce-i al său,
De mult smulgând zăvoarele intrării.

A cotropit un loc ce nu-i al ei
Și-a dat aici lăstari de-amărăciune,
Iar inima, senină de-obicei,
Se vede-acuma fără un temei,
Lipsită de cântări, de rugăciune.

De-aceea, Doamne, dă un vânt din cer
Să curețe din inimă veninul,
Să smulgă rădăcini care nu pier
Și-apoi punându-i inimii străjer
Să-și regăsească din belșug seninul.”

În inima tratată de curând
La geam stă rugăciunea-nflăcărată,
Cântărilor de laudă zicând:
Ce bine, ce plăcut este de când
Suntem aici doar noi cu Sfântul Tată!

Amin
Petroșani, 18 septembrie 2014