Când eram mică mergeam deseori cu tatăl meu în judeţul Gorj, la ţară, şi pot spune că înainte de a ştii să scriu, am ştiut cine a fost Constantin Brâncuşi. 

....

Brâncuşi, deşi ajunsese mare, nu şi-a uitat niciodată originea. Mai mult, a dovedit că în sufletul lui a rămas român. El venea des în România înainte de instalarea regimului comunist, apoi a rămas de partea cealaltă a baricadei, de partea libertăţii. Şi acest lucru l-a făcut tot din cauza patriotismului care îi clocotea în suflet, aşa cum ne spune chiar folclorul acestor meleaguri: el iubea libertatea.

Brâncuşi a iubit libertatea şi a creat.Este considerat “parintele sculpturii moderne” iar operele lui au ajuns să se vândă la preţuri exorbitante. El a reuşit să facă mult pentru sculptură şi puţin pentru neamul lui. Acel puţin a venit datorită rigidităţii sistemului comunist. Prin testament Brâncuşi a lăsat multe din operele lui statului roman, dar regimul a refuzat acest dar, afirmând că România nu acceptă darul unui capitalist. Astfel că acele opere deosebit de valoroase au intrat în patrimoniul muzeelor franceze.Totuşi, trei opere representative  ale lui Brâncuşi au intrat în România în perioada interbelică datorită unui olten român adevărat, ajuns prim ministru la acea vreme.

Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu este de o valoare inestimabilă, dar dincolo de valoarea ca operă de artă, pe mine mă frapează valoarea spirituaăl pe care Brâncuşi a expus-o într-un mod inedit.

Se spune că iniţial Brâncuşi i-a propus soţiei prim- ministrului de la acea vreme, ridicarea unei coloane cu 30 de moduli. Acest lucru se întâmpla în anul 1937. Gheorghe Tătărăscu era prim ministru la acea vreme.

Brâncuşi dorea să amplaseze acel monument la Târgu Jiu, oraşul copilăriei lui, dar ajungând la faţa locului şi văzând disponibilitatea familiei Tătărăscu, a decis să facă cele trei opere, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului, dispuse pe o axă imaginară, care trecea de la malul Jiului, pe Aleea Scaunelor, apoi pe  Calea Eroilor până la Coloana Infinitului.

Cei mai mulţi vorbesc despre un omagiu adus de artist eroilor din Primul Război Mondial şi nu mă îndoiesc de această intenţie, dar eu cred că omagiul lui a depăşit sfera umanului, contopindu-se cu Dumnezeirea.Iată de ce cred eu asta.

Masa Tăcerii este rotundă, înconjurată de doisprezece scaune în formă de clepsidră, dispuse la distanţă egală de masă şi care formează un cer între ele. La masa aceea nu poţi să şezi şi să mănânci ca la o masă obişnuită. De fapt aceea era o altfel de masă la care se servea o altfel de mâncare.

Masa este înconjurată de doisprezece scaune, număr egal cu cel al ucenicilor. Dar unde era Cel de-al 13-lea, adică scaunul Mântuitorului care stătea la masă cu ucenicii? Nu cumva El era masa? El, Pâinea vie venită din cer a afirmat la acea masă:”Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi…. Luaţi şi beţi căci acesta este sângele Meu.” Cuvintele acestea erau dure şi de neînţeles pentru cei doisprezece ucenici. Atunci s-a lăsat tăcerea peste ei, o tăcere apăsătoare, prevestitoare de moarte. Atunci s-a conturat cerul între ucenici şi pâinea vieţii, între ei şi Fiul lui Dumnezeu care trebuia să îşi dea viaţa pentru mulţi.

Aleea Scaunelor uneşte Masa Tăcerii cu Poarta Sărutului. Acea alee se numeşte aşa de la cele treizeci de scaune sub formă de clepsidră, dispuse de Constantin Brâncuşi de o parte şi de alta a aleii. Din nou mă duc cu gândul la şcena cinei Mântuitorului cu ucenicii Săi. Cei doisprezece stau tăcuţi, iar unul se ridică şi pleacă.El păşeşte pe Aleea Scaunelor presărată cu cei treizeci de arginţi, preţul plătit pentru vinderea lui Isus. Treizeci de arginţi grei ca nişte pietre, cu formă de clepsidră, măsoară parcă tăcute timpul scurs de la masa cu ucenicii până la sărutul vânzătorului.

Apoi apare silueta Porţii Sărutului, mare şi grea, ca un monument de aducere aminte. Pe feţele ei, poarta are cercuri tăiate în două, vorbind în felul acela despre sărutul ipocrit, acela care rupe. Ruptura e prezentă peste tot, ca două buze între-deschise întipărite pe stâlpii porţii. Întregul a fost rupt, iubirea a fost vândută cu un sărut, iar dacă priveşti în urmă, dintre stâlpii porţii, poţi vedea presărate cele 30 de scaune , iar în fundal, masa înconjurată de 12 scaune. Şi toate scaunele sunt clepsidră, măsurând timpul. Acela e trecutul, un trecut cu semnificaţie pentru viitorul atâtor generaţii, trecutul unei jertfe unice, momentul adevărului împărtăşit celor doisprezece, aducător de tăcere, arginţii scăpaţi din buzunarul vânzătorului, presăraţi pe alee şi trasformaţi în pietre. Timpul e prezent peste tot, iar clepsidrele ne sunt scaune. Dar trecutul e lăsat în urmă, în timp ce viitorul merge înainte. Poarta Sărutului e un moment important în drumul mântuirii omenirii şi un monument impresionant în ansamblul sculptural al lui Brânucuşi.

După  Poarta Despărţirii, urmează mormântul rece, locul în care trupul Fiului lui Dumnezeu a fost aşezat, locul în care a înviat apoi şi care a rămas gol. Urmând axa de de la Poarta Sărutului spre Coloana Infinitului, vei descoperi Biserica Ortodoxă Sfinţii Apostoli. Dacă ai curiozitatea să intri în ea, vei simţii răceala mormântului şi goliciunea lui. Isus a înviat acolo şi a plecat de acolo de mult, dar unii oameni par că nu îşi dau seama. Ei ţin în mâini lumânări aprinse ca la mort, împrăştiind fum în jur. Au ridicat acolo un altar al morţii, legănând cădelniţe şi ţinând în mâini lumânări plângătoare, fără să privească dincolo de pereţii reci ai peşterii mormântului, căci dincolo se vede…veşnicia.

Coloana fără Sfârşit se află pe aceeaşi axă, la distanţă de mormânt, de sărutul ipocrit şi de Masa Pâinii. Dacă Poarta Sărutului este un monument colosal, acesta pare nimic în comparaţie cu infinitatea coloanei care pare că uneşte cerul cu pământul. Acela e momentul înălţării lui Isus la cer şi tot odată pare o scară pe care vom urca şi noi, eroi sau oameni simplii, dacă vom urma calea cea dreaptă pe care a păşit Isus. Şi momentul morţii este important, dar dacă rămânem pururea în moarte, nu vom putea să urcăm la cer. Dacă nu ne despărţim de moarte,  coloana infinită care este scara cerului, ne va rămâne inaccesibilă.

Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului sunt construite din acelaşi material, din travertin de Banpotoc.Banpotocul este un sat din judeţul Hunedoara, nu departe de Simeria. Dacă vizitezi Parcul Dendrologic de la Simeria, îndepărtându-te mai mult de oraş şi ţinând acelaşi drum, vei ajunge în satul Banpotoc, un sat cu izvoare de ape minerale şi grâu ca aurul.

...

Am vorbit despre ceea ce poate că acest sculptor de geniu a dorit să exprime prin opera acesta şi prin amplasarea ei. Ceea ce mi s-a părut interesant în istoria acestui complex sculptural de la Târgu Jiu au fost câteva momente în care s-a dorit desfinţarea lui.

În anul 1950 nişte tineri comunişti zeloşi şi fără şcoală au dorit demolarea…Coloanei. Au pornit deci la luptă, folosind metodele pe care le aveau la îndemână. Au tras de coloană cu utilajele de care dispuneau, dar până la urmă a trebuit să se declare depăşiţi de situaţie, Coloana Infinitului rămânând la fel de dreaptă şi de impunătoare. Gândind din punct de vedere spiritual, la nivel macro, sistemul comunist, format din oameni ignoranţi şi fără frică de Dumnezeu, au dorit să desfinţeze creştinismul, luptând împotriva lui cu armele lor arhaice, semnificate sugestiv de ei prin seceră şi ciocan. Nu au biruit însă, iar monumentul crucii înălţat de Isus, a rămas la fel de drept şi impunător, strălucind în soare ca alama pulverizată pe blocurile metalice ale coloanei de la Târgi Jiu.

Ploile şi intemperiile au distrus luciul, dar nu au afectat stabilitatea coloanei. La fel, multiplele atacuri ale ateilor şi a necredincioşilor asupra creştinismului, l-au făcut să devină cenuşiu şi neatrăgător, dar nu au putut să îl facă să dispară şi nici să îi ia puterea.

Apoi Coloana a fost demontată şi încredinţată unei companii fraceze pentru restaurare. Dupa aceea nu s-a mai ştiut nimic de ea. Fracezii îl consideră pe Brâncuşi “de-al lor”, motiv pentru care credeau că îşi pot însuşi şi acel monument. După doi ani, monumentul a fost readus în ţară şi aşezat în parcul de la Târgu Jiu, locul în care fusese aşezat de Brâncuşi.

Tot prin anii ’50  primarul oraşului Târgu Jiu a primit o ofertă tentantă de la americani: în schimbul cedării celor trei opere brâncuşiene,Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului, ei ar fi plătit costul integral pentru canalizarea oraşului. Se pare că oraşul Târgu Jiu crescuse mult, iar casele încă aveau toaletele în curte.

Edilul a fost surprins plăcut de oferta aceea, aşa că a acceptat pe loc. Lui i se păreau inestetice acele monumente chiar , aşa că, dacă americanii îl vor scăpa de pacostea aceea şi mai ales dacă le făcea canalizarea oraşului, nu putea fi decât ceva extraordinar.

Au început demersurile pentru înstrăinarea monumentelor. Dosarul care trebuia semnat de mai mulţi edili ai oraşului, a ajuns pe masa unuia care, dintr-un reflex neînţeles prea bine nici de el, a trimis dosarul la Ministerul Culturii pentru a fi semnat. Era în fapt o procedură formală pentru că acel dosar fusese semnat de toţi mai-marii oraşului Târgu Jiu şi ai judeţului Gorj. Culmea a fost faptul  că la Bucureşti a fost cineva care a observant nebunia. Poate că fusese curios ce puteau să le ceară oltenii din Gorj.

După toate probabilităţile, se pare că sistemul comunist nu scăpase în totalitate de oameni inteligenţi şi mai aveau câţiva pe la Bucureşti şi poate şi prin alte oraşe, bineînţeles nu primari, secretari de partid sau alţi oameni sus-puşi. Dar mai erau câţiva funcţionari, arhivişti sau bibliotecari. În fine. Acel dosar a ajuns pe masa unuia căruia nu i-a venit să îşi creadă ochilor când a citit că gorjenii doreau să dea la schimb operele lui Brâncuşi contra canalizării oraşului.

Răspusul primit de olteni a fost primit cu tristeţe de aceştia:”Nimeni să nu se atingă de operele lui Brâncuşi. Ele sunt incluse în patrimoniul naţional şi cine acţionează împotriva lor, va răspunde în faţa legii.”

Iniţiatorul acelui proiect a fost deranjat de ideea năstruşnică a aceluia care a trimis dosarul la Bucureşti spre aprobare:”Ce ţi-o fi venit şi ţie cu trimisul la Bucureşti, nu ştiu. Dacă nu le trimiteai dosarul ălora, acum aveam canalizare.”

Mulţi îi judecăm dur pe acei oameni , dar câţi dintre noi nu ne-am vinde Biblia pentru o baie faianţată? Sau câţi dintre noi nu ne-am socoti de-a dreptul norocoşi să primim o ofertă bănoasă contra renunţării la câteva principii sănătoase, la timpul nostru de părtăşie cu Dumnezeu şi care se transform într-un final în pierderea mântuirii? O întrebare puerilă ţinând cont că în lumea de azi tot mai mulţi au schimbat strălucirea slavei lui Dumnezeu cu strălucirea înşelătoare a poziţiilor sociale.

Apoi le-a venit idea celor din Târgu Jiu să spele operele lui Brâncuşi cu jet de apă sub presiune, lucru care le-a afectat grav.

Nimic nu e veşnic pe pământ; aici doar ne pregătim veşnicia. E uneori greu, alteori nedrept, dar e important să rămânem în ascultare de Dumnezeu, să rămânem pe Calea Eroilor. De multe ori te aflii  la Masa Tăcerii, când nu mai ai ce spune, când suferinţa îţi este prea mare, dar chiar şi atunci vezi cerul care este acolo, în faţa ta. Şi nu uita că scaunele sunt clepsidre care măsoară timpul; timpul va trece, mai greu sau mai uşor, iar la capăt te aşteaptă veşnicia.

Nici durerea pe care o simţi atunci când eşti vândut pentru arginţi, nici sărutul ipocrit şi nici răceala de mormânt a bisericii să nu te oprească din drum. Continuă să mergi spre Coloana Infinitului, spre crucea care uneşte cerul cu pământul, iar ea se va trasforma într-o scară sub picioarele tale, o scară care duce la cer. La piciorul ei se află o fundaţie stabilă şi adânc înfiptă în pământ; acolo să îţi laşi păcatul. El va fi îngropat şi va fi uitat pentru totdeauna. Fundaţia e solidă şi adâncă şi de aceea crucea stă în picioare şi păcatele tale pot fi îngropate.

Apoi continuă să urci pe crucea care străluceşte în soare. Urcă treaptă cu treaptă până când vei ajunge la desăvârşire. Căci vei fi desăvârşit, dar nu prin puterile tale, ci prin puterea crucii. Sângele care a curs pe ea, sânge nevinovat, are puterea să spele păcate, dar numai acele păcate care sunt îngropate la baza ei.

Oamenii au dorit un monument al eroilor, iar Brâncuşi le-a făcut unul. El ne-a vorbit despre eroismul lui Isus, care , deşi este Dumnezeu, S-a făcut om ca să ne arate drumul către cer. Ca om, a stat la Masa Tăcerii, înconjurat de ucenici, a străbătut Aleea Scaunelor trasată de scaunele bisericeşti ale vremii Lui care au plătit 30 de arginţi pentru prinderea lui , apoi a fost sărutat de cel ce L-a vândut. In cele din urma a fost pus în mormânt, dar la urmă s-a ridicat la cer.

Isus ne cheamă pe toţi pe aceeaşi cale, dar se pare că mulţi rămân pe drum. Unii stau prea mult şi prea tăcuţi la Masa Tăcerii. Ei nu vor parcă să meargă mai departe. Dacă stai acolo prea mult, poţi să cazi în depresie, aşa că mai bine înfruntă Vânzătorul. Alţii contemplă prea mult Poarta Sărutului, întrebându-se de ce au fost trădaţi. Dar nu e timp de atâta contemplare. Nu uita că nisipul clepsidrei se scurge tăcut. Mergi mai departe. Şi chiar când ajungi în mormântul rece, nu uita că Isus a înviat  de acolo. Pleacă şi tu de acolo, căci scara care urcă la cer se află mai departe. Continuă să mergi spre cruce. E uneori greu, iar alteori chiar vremea ţi-e potrivnică, dar nu uita că acolo vei întâlni veşnicia ascunsă în puterea crucii. Tăcerea, arginţii, clepsidra timpului, sărutul mincinos şi moartea rămân în urmă. Atunci când vei privi veşnicia în faţă, nimic din ceea ce a trecut nu va mai conta, pentru că ea îţi va umple sufletul, pentru că veşnicia nu e goală pe dinauntru, ci e plină de bucurie, adevăr, pace şi dragoste, toate absolute şi fără de sfârşit.

Oare au înţeles cei ce au comandat un monument al eroilor căzuţi în Primul Război Mondial despre ce le vorbea Brâncuşi?