Noaptea își țese ca păianjen
Plasa din sforile de Lună,
Pândește inimi, le atrage
Din aspirația nebună.

Când ele zboară după slavă
Îndreptățindu-se-n Scriptură
Cu o idee de gâlceavă
Și cu o dragoste de gură.

Cu pofta de întâietate,
De-a fi mai mare-n jinduire:
Le fură plasa libertate
Împotmolindu-le prin fire.

Se zbuciumă inima prinsă
În nemiloase, crude mreje
Cât îi predă Luna aprinsă
Ce e veninul dintr-o lege.

Și inima tot mai înceată
Se zbate-n rece și prinsoare
Doar auzind cum biata-i soartă
Pierde încrederea în Soare.

De-asupra liliecii zboară
Și bufnițele jubilează
Încă puțin ea se-nfioară
În înțepările de groază.

Ca să devină o statuie
Privind în jur cu ochi de calcul -
Iubirea de mai vrea să spuie
Cu matematica o calcă.

Când zorii își desfac petale,
Lumina când e pretutindeni
Uscata inimă din vale
În mărețiea ei se prinde.

Cu frigul nopții ea propune
În ziuă mii de ecuații,
Iar în intențiile bune
Observă numai aberații.

E încântată când învață
Din plasa ei cu tâlc și minte
Stoarsele inimi despre viață
În complicatele cuvinte.

Când alte jertfe prinse-n plase
Ascultă cu respect în stimă
Învățăturile frumoase
Cu rimă ori fără de rimă.

Dar vine noaptea ca și moartea
Cu aripele ei de frică,
Tremură inima cu cartea
Că este-așa de singurică.