În pădurile pericolului şi necazului cel mare
Cu ce bucurie fu întâmpinat Păstorul, care Se aşeză în mijlocul lor, iar după ce le felicită voios pentru escaladarea prăpastiei, El puse mâinile Sale uşor pe rănile Mult-Temătoarei şi acestea se vindecară imediat. Apoi începu să le vorbească despre drumul care le sta înainte:
"Va trebui acum să treceţi prin pădurile care îmbracă versanţii acestor munţi până aproape la zona înzăpezită. Cărarea va fi abruptă, dar veţi avea parte de locuri de odihnă din când în când. Acestea sunt Pădurile Pericolului şi Necazului cel Mare şi de cele mai multe ori pinii cresc atât de înalţi şi de aproape unul de celălalt încât cărarea va părea foarte întunecoasă. Furtunile sunt foarte frecvente aici pe versanţi, dar continuaţi să înaintaţi şi nu uitaţi că nimic nu vă va putea răni cu adevărat atâta vreme cât urmaţi calea voii Mele."
Nici bine nu pronunţă Păstorul cuvintele PERICOL şi NECAZUL CEL MARE că ea începu deja sa tremure din nou din cap până în picioare.
"Mă întreb dacă vei putea vreodată să mă duci acolo! Mă mir că Tu continui să trudeşti şi nu renunţi deloc. Se pare că nu voi avea niciodată decât picioare oloage şi că nici măcar Tu nu vei reuşi să mi le faci ca cele ale căprioarelor".
Ea îşi privi neconsolată picioarele în timp ce vorbi. Cu siguranţă că în acel moment ele arătau mai strâmbe ca niciodată,
"Nu sunt om ca să mint; priveşte-Mă, Mult-Temătoareo, crezi că te voi decepţiona? Am vorbit şi nu voi face? Sau am spus şi nu voi împlini?" ... ... "te voi conduce prin pericol şi necaz, dar va trebui să nu te temi deloc, căci Eu voi fi cu tine. Chiar dacă te-aş conduce prin însăşi Valea Umbrei Morţii nu ai de ce să te temi, căci nuiaua şi toiagul Meu te vor mângâia. Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta... Căci Eu te voi acoperi cu penele Mele şi te voi ascunde sub aripile Mele".
Atunci Mult-Temătoarea îngenunche la picioarele Sale şi ridică încă un altar... Păstorul spuse:
"Fii tare şi nu te teme! Crede-Mă, atunci când ajungi la locul de care te temeai, vei constata că este complet diferit de ceea ce ţi-ai imaginat; trebuie să te avertizez că îi văd pe vrăjmaşii tăi pândind după copacii din zare şi dacă îl vei mai lăsa vreodată pe laşul să-ţi deseneze imagini pe fundalul minţii tale, vei umbla plină de teamă, cutremur şi agonie acolo unde de fapt frica nu-şi are locul."
..................
La început pădurea nu păru atât de groaznică. Poate datorită faptului că acolo sus pe munţi aerul era atât de proaspăt şi puternic, făcându-i pe cei care îl inspirau la fel de proaspeţi şi puternici. Totodată soarele încă mai strălucea, iar Mult-Tematoarea începu sa cunoască o senzaţie cu totul nouă, cea a unui plăcut spirit de aventură, pe cât de incredibil ar parea. Iat-o pe ea, pe oloaga, păşind cu adevărat prin Pădurea Pericolului, fără să îi pese! În depărtare se auzi bubuit de tunet şi pădurile se întunecară şi deveniră foarte tăcute; brusc o săgeată fulger traversă cerul, iar undeva înaintea lor se deslănţui un trosnet puternic, apoi unul, şi înca unul... apoi se declanşă furtuna în toată puterea ei...
...pe durata întregii furtuni, Mult-Tematoarea fu umplută de o pace tainică şi minunată cum nu cunoscuse înainte şi merse alături de tovarăşele ei, spunându-şi:
"Nu voi muri, ci voi trăi şi voi povesti lucrările Domnului."
....................
Furtuna continua foarte violent încă două sau trei zile dar în acest răstimp, călatoarele se odihniră în linişte la adăpostul unei cabane. În cursul acelor zile tihnite Mult-Temătoarea ajunse să le cunoască pe cele două tovarăşe ale ei în cu totul altfel şi de asemenea să le înţeleagă mai bine dialectul de munte în care comunicau ele. Într-un fel ciudat, ea începu să perceapă faptul că se închegase o prietenie adevărată şi ele deveniră mai mult decât nişte simple însoţitoare; toate aceste lucruri păreau să-i vorbească în dialect de munte şi ea constată că era o limbă incredibil de frumoasă astfel că ochii i se umplură de lacrimi de bucurie curată şi inima i-a fost copleşită de extaz.
Într-una din dimineţi, când furtuna se dezlănţui prin pădure mai tare ca niciodată, ea o observă pe Tristeţe aşezată lângă foc cântând încetişor pentru sine, în dialectul de munte:
"Ce frumoase îţi sunt picioarele în încalţămintea ta, fată de domn!
Ele strălucesc şi pot alerga mai iute decât apa curgătoare.
Pe nici un munte nu se află vreo gazelă, nici cerb sau căprioară
Care să te întreacă sau să salte la fel de iscusit-
Ei toţi rămân în urma ta."
"... mă face să mă gândesc la vremea când o să am eu însămi picioare de căprioară... melodia este mângâietoare şi optimistă; mă face să doresc să sar... ... învaţă-mă cântecul, te rog!"
Tristeţe îl cântă de mai multe ori până când Mult-Temătoarea îl învăţă perfect şi începu să se plimbe prin cabană, fredonându-l şi încercând să-şi imagineze cum e să fii o gazela sărind pe munţi, săltând din pisc în pisc, aidoma Păstorului... când va veni ziua în care ea va căpăta picioare de căprioară, va fi în stare să-L urmeze pe Păstor oriunde va merge El...
(fragmente din capitolul XI)