Părintele
Autor: Ph. Yancey
Album: Dezamăgit de Dumnezeu
Categorie: Meditatii

   Părintele

   După ce m-am întors din Colorado am citit şi recitit cartea Genesa, cartea începuturilor universului, încercând să descopăr în ea indicii privind planul lui Dumnezeu pentru lumea aceasta. În pofida acestui prim act de răzvrătire împotriva Sa, Dumnezeu nu a distrus creaţia mâinilor Lui. Genesa ne relatează istorisiri extraordinare despre continuarea relaţiei lui Dumnezeu cu umanitatea.

   Dacă ar fi să reduc "tema" Genezei la o singură propoziţie, aş spune ceva de genul: Dumnezeu a învăţat să fie părinte. (Expresia "Dumnezeu a învăţat" poate părea ciudată întrucât, de obicei, considerăm procesul de învăţare un proces mental în care se pleacă de la starea de necunoaştere, pas cu pas, spre starea de cunoastere. Sigur că Dumnezeu nu e limitat în timp sau cunoaştere. El "învaţă" în sensul că trăieşte experienţe noi, cum ar fi crearea fiinţelor umane libere. Folosind cuvântul într-un sens similar, în Epistola lui Pavel către evrei se spune că Isus: "...a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit".) Ruptura produsă în Grădina Edenului a schimbat lumea pentru totdeauna, distrugând intimitatea de care se bucuraseră Adam şi Eva în relaţia cu Dumnezeu. Ca un soi de "încălzire" înainte de debutul "marelui meci" al istoriei, omul şi Dumnezeu trebuiau să se obişnuiască unul cu celălalt. Oamenii au ales să încalce toate regulile, iar Dumnezeu a reacţionat prin aplicarea unor pedepse diferenţiate în funcţie de gravitatea abaterii. Oare ce simţea Dumnezeu? Ce simte părintele unui copil de doi anişori?

   Nimeni nu-L poate acuza pe Dumnezeu că a ezitat să intervină în zilele acelea de început ale istoriei. El era un părinte grijuliu, aproape de copiii Săi. Când Adam a păcatuit, Dumnezeu l-a chemat în faţa Lui şi i-a explicat că, din acel moment, întreaga creaţie va trebui să se adapteze alegerii făcute de el, de Adam. Chiar în generaţia urmatoare, în lume, si-a făcut apariţia un alt pacat odios - crima -. "Ce-ai făcut?", l-a întrebat Dumnezeu pe Cain. "Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine". Din nou, Dumnezeu a stat în faţa făptaşului şi l-a pedepsit, dându-i o pedeapsă pe masura faptei sale.

   Pământul, împreună cu întreaga rasă umană, a continuat să se degradeze până la punctul critic, descris de Biblie prin cele mai triste cuvinte care s-au scris vreodată:

   "I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui".

   Dumnezeu a cuprins în aceste cuvinte toată suferinţa şi şocul pe care le-a resimţit ca părinte.

   Care părinte nu a simţit măcar pentru o clipă acest regret? Fiul adolescent este răvăşit de furie, pradă unui acces de rebeliune specific vârstei: "Te urăsc!", strigă el, căutând să-ţi arunce vorbele care ştie că te vor lovi cel mai tare. Pare dornic să înfigă cuţitul mai adânc în rana provocată părintelui. Această respingere a experimentat-o Dumnezeu, şi nu doar din partea unui singur copil, ci din partea întregii rase umane. Din cauza aceasta a decis sa distrugă ceea ce crease cu mâna Sa. Toată bucuria care inundă cartea Genesei dispare sub apele învolburate ale Potopului.

   Dar iată că apare Noe, singurul om credincios care "umbla cu Dumnezeu". După regretele exprimate în cartea Genesei, de la capitolul 3 la 7, aproape că-L putem auzi pe Dumnezeu oftând uşurat atunci când primul gest al lui Noe după ce păşeşte pe uscat este un act de închinare în faţa Dumnezeului care l-a salvat. În sfârşit, un om cu care Dumnezeu Îşi poate împlini planul. (Peste ani şi ani, într-un mesaj adresat lui Ezechiel, Dumnezeu îl menţionează pe Noe printre cei trei urmaşi neprihăniţi ai Săi). Într-o lume proaspat spălată de toată necurăţia ei şi în care începea să încolţească o nouă viaţă, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe şi cu toate făpturile de pe pământ. El a promis un singur lucru: că nu va mai distruge creaţia în întregime.

   Legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe poate fi privit ca o condiţie minimă, absolut indinspensabilă unei relaţii, adică unul dintre parteneri se angajează să-l distrugă pe celălalt. Chiar şi în urma acestei promisiuni, Dumnezeu Se autolimitează. El, vrăjmaşul neînduplecat al răului din univers, promite să îndure pentru o vreme toate mizeriile acestei lumi - sau, mai degrabă, sa găsească o altă cale de a curăţa lumea de ele, decât prin distrugerea omenirii. Asemenea unui parinte al cărui fiu adolescent a fugit de acasa, El devine Tatăl care îl aşteaptă cu nerăbdare să se întoarcă (aşa cum ne arată Isus în parabola deosebit de grăitoare a Fiului Risipitor). Nu peste multă vreme, o altă răzvrătire, de data aceasta colectivă, petrecută în locul numit Babel, a pus la încercare hotărârea lui Dumnezeu, iar El Şi-a ţinut promisiunea de a nu recurge la distrugerea omului.

   În concluzie, în vremurile acelea de la început, Dumnezeu acţiona atât de vizibil încât nimeni nu se putea plânge că El tace sau Se ascunde. Cu toate acestea, toate intervenţiile Sale din acele vremuri aveau o trăsătură comună:

   - fiecare din ele reprezenta o pedeapsă, o reacţie faţă de răzvrătirea oamenilor.

   Dacă intenţia lui Dumnezeu a fost aceea de a clădi o relaţie matură cu fiinţele umane pe care le înzestrase cu libertatea de alegere, cu siguranţă a avut de înfruntat o serie de dificultăţi şi decepţii crude.

   Cum putea El să-i trateze pe oameni ca pe nişte adulţi, când aceştia continuau să se comporte ca nişte copii?

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/133804/parintele