Livada mea e toată-n floare
Și-așteaptă-albinele Luminii
Doar cântă o privighetoare
Rupându-și glasul în suspine.

Nu înțeleg - de unde-n seară
Venise cântăreața sură
Și-aud:„Ea este primăvară
Ce, ca să creadă nu se-ndură...”

„Ce lăcrimează în durere
În centrul dalb de înflorire?”
„Că nu putuse nici să spere
Că va vedea așa Iubire!”

„Însă în glas, de ce se rupe
De parcă vede-o tragedie?”
„Fiindcă-i sunt atât de scumpe
Cuvintele din poezie!”

„Dar, Doamne, nimeni nu ascultă
Nici melodiile, nici dorul...”
„Mai trebuie mulțime multă
Când Eu îți sunt Ascultătorul?”

„Dar cum mă doare ea, Isuse,
Și mă simt singur în livadă...”
„Căci versurile-ți nu-s compuse,
Ci-s sincere ca să se vadă...”

„Mă tem de râsuri și disprețuri,
De talpa searbădă de gloată!”
„Lumea se tot împarte-n prețuri,
Iar tu o prețuiești pe toată!”

Livada mea e-n puf de îngeri,
Privighetoarea lacrimi varsă
Și nu-nțeleg cum poate plânge
Când Viața este doar frumoasă?