Precum un porumbel cu zborul frânt,
Aşa eram, când nu Te întâlnisem,
Tot eşuam să mă înalţ de la pământ,
Deşi trăiam, în duhul meu murisem.

Dar n-am murit de tot, o licărire,
O ultimă zvâcnire de speranţă,
Mă-nvăluia, ca un ecou, şoptind: iubire,
Există; nu ceda, ai cutezanţă.

Mi-am amintit atunci că Cineva,
A pătimit, ca eu să-mi pot lua zborul,
Am plâns, şi L-am chemat în viaţa mea,
Pe-Acela ce dă viaţă, Salvatorul.

N-am aşteptat prea mult, căci El nu lasă,
Pe cel căzut, să zacă la pământ,
Prin jertfa Sa, ne-arată că Îi pasă,
Şi leagă rana celui ce-i înfrânt.

S-a aplecat duios şi spre-a mea boală,
Ce nu era în trup, ci sufletească,
Cu duhul dragostei mi-a zis: Te scoală,
Şi zborul tău să nu mai obosească!

Cu sufletul salvat şi plin de fericire,
De-acest pământ nimic nu mă mai leagă,
Căci vindecarea mea e mântuire,
E-un zbor spre cer, viaţa mea întreagă !


AMIN !