Din oricare Campus ați privi astăzi, San Antonio sau Fredericksburg,  suntem bucuroși că luați parte la acest serviciu special în care explorăm cele mai bune zece minute ale tale. O serie despre rugăciune adresată acelora dintre noi care ne luptăm cu rugăciunea. Mie mi se pare că întreaga Biblie poate fi redusă la o simplă propoziție. Și dacă petrecem câteva minute în fiecare zi cu această propoziție, vom descoperi că acele minute vor deveni cele mai bune zece minute ale noastre. Acea rugăciune va apărea pe ecran și vreau să vă invit să o rostiți cu voce tare alături de mine. Sunteți gata? Doamne, Tu ești bun. Am nevoie de ajutor. La fel și ei. Mulțumesc.

    Așa cum am discutat săptămâna trecută, rugăciunea începe cu bunătatea lui Dumnezeu.  Bunătatea lui Dumnezeu e descoperită în acest adevăr simplu, și anume că El este Tatăl nostru. El se numește Ava, Tăticul nostru. Poți declara acest adevăr prin a pune deoparte câteva minute în fiecare zi în care să afirmi,  „Tu ești Tăticul meu.” Vreau să știți că m-am documentat pentru această predică pe terenul de joacă al unei școli elementare.  Eu sunt obișnuit cu locurile de joacă, sunt un veteran al locurilor de joacă. Într-o perioadă roteam caruselul și se învârtea timp de trei minute. Fratele meu și cu mine ne țineam cu picioarele de bare și ne lăsam cu capul în jos.  Mă mir că nu dădeam micul dejun afară. Pentru noi era o senzație mult mai tare decât la Disneyland, și mult mai ieftină. Așa că locurile de joacă îmi sunt familiare. Și leagănele... leagănele...  Cel din orășelul nostru era mai înalt decât tribunalul, sau cel puțin așa părea.  Ne dădeam atât de tare încât vedeam peste acoperișurile caselor din împrejurimi. Ne lăsam pe spate și simțeam cum se mișcă stomacul. Și din nou micul dejun vroia să iasă.  Așa că locurile de joacă nu îmi sunt necunoscute,  dar în acea zi nu am mers la locul de joacă pentru a mă învârti sau a mă da pe leagăn.  

    Am mers acolo cu afaceri serioase.  Am mers să fac o cercetare. Și am mers alături de personalul care mă ajută în cercetări.  Eu și alter ego-ul meu. Și am dorit să răspundem la această întrebare. Cum reacționează copiii de grădiniță la vederea tăticului lor? Cum reacționează un copil de cinci ani atunci când îți vede tatăl în parcare? Ce ați spus?  Deja știți răspunsul la această întrebare? Puteați să mă scutiți de un drum.  Nu ar fi trebuit să fac cercetarea. Voi deja ați văzut astfel de situații. Dacă știți cum răspunde un copil atunci când își vede tăticul, atunci cunoașteți unul din principiile de bază cu privire la rugăciune. Și orice ați vedea în inima sau pe fața unui copil când acesta își vede tatăl,  e exact ce tânjește Dumnezeu să vadă în inima și mintea noastră atunci când ne rugăm.

    Dumnezeu ne invită să-L numim Tătic.  În cea mai faimoasă rugăciune din istorie, Isus ne-a învățat să începem rugăciunea prin a spune,  „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Mai specific, „Ava care ești în ceruri.” Ava era un termen delicat, intim, de zi cu zi. Era cel mai cald termen din aramaică pentru cuvântul „tată.” Însemna literalmente, „tătic” sau „tata.” Prin folosirea lui se înlătura formalitatea, se promitea apropiere. Isus în această rugăciune ne invită să venim la Dumnezeu în rugăciune la fel cum un copil vine la tatăl lui sau al ei,  ceea ce mă duce cu gândul din nou la locul de joacă.  

    Am luat niște notițe.  Am găsit un loc pe o bancă, m-am așezat și am deschis un carnețel. Copiii ieșeau de la școală și eu am notat fiecare emoție pe care am depistat-o, și am scris cât mai multe propoziții. Iată-le într-o ordine aleatorie.  

    „Iupiii,” a exclamat un băiețel roșcat care avea un ghiozdan cu batman, atunci când l-a văzut pe tăticul lui.  

    „Înghețată!”  probabil bunica cu părul cărunt care aștepta în mașina îi făcuse o promisiune fetiței cu fața pistruiată.

    „Tati, aici, împinge-mă!” spuse un băiețel care purta o cipilică a echipei Boston Red Sox îndreptându-se direct la leagăne.

    Tatăl a râs la vederea fiului lui dornic de joacă. Bravo ție tăticule.

    Apoi un băiețel a spus asta, „Tati, poate Tomy să vină cu mine acasă?  Mama lui e plecată într-o călătorie de afaceri și nu vrea să stea cu sora lui mai mare,  pentru că nu îl lasă să se uite la televizor și îl pune să...” Nu se mai oprea din vorbit.  Gura lui era ca o țeavă de apă deschisă. Am auzit cereri, am văzut entuziasm, am auzit întrebări, „Mergem acasă?” Spunea mult, „Mami, tati!”

    Dar un lucru nu am auzit,  „Dragă tată, e foarte amabil din partea ta să conduci mașina până la locul unde primesc educație și să-mi asiguri transport domestic.  După cum mi-ai spus în prima epistolă adresată mie, vreau să știi că sunt adânc mulțumitor pentru splendida și atenta ta grijă și dedicarea ta sârguincioasă.” Nu am auzit nici un fel de formalitate.  Nu am auzit un vocabular impresionant. Am văzut și am auzit doar copii care erau în general bucuroși să-și vadă părinții. Spun în general pentru că copilul de pe leagăn s-a enervat când tatăl i-a spus că e timpul să plece.

    Dar întrebarea mea e următoarea.  Cum se aseamănă răspunsul lor la vederea tăticului lor cu răspunsul tău când vorbești cu al tău? Sincer, a trecut ceva timp de când ai vorbit ultima oară cu Tăticul tău care este în ceruri?  Acest termen atentează la mândria noastră.  Vedeți, alte forme de adresare sunt mai sofisticate. Ca și păstor știu asta. Pot să adopt un ton mai serios al vocii, pot să iau o pauză de efect atunci când Îl numesc pe Dumnezeu, „O Rege sfânt.” Pot să las ca aceste cuvinte să răsune în univers și să mă prezint drept marele pontif al rugăciunii. Mă înalț pe mine, am tendința să mă înalț pe mine atunci când Îi dau lui Dumnezeu un titlu. Dar e greu să te scoți pe tine în evidență atunci când Îl numești pe Dumnezeu, Tăticule.  E greu să fii fastuos atunci când Îl numești pe Dumnezeu Tăticul tău. Poate aceasta e ideea. Poate primul scop al rugăciunii, o rugăciune adresată Tăticului, e să definim rolurile. El e Tatăl iar eu sunt un copil.   El e Tată iar eu sunt un copil, înainte de a fi un soldat al credinței, înainte de a fi un sfânt, înainte de a fi un preot,  înainte de a fi orice aspir să fiu, sunt un copil iar El e Tatăl meu.

    Isus a spus, „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu  şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi,  cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Prima cerință pentru a intra în Împărăția cerurilor e să fii ca și acel copil de la locul de joacă.  Uită de măreție, caută micimea, încrede-te mai mult, luptă-te mai puțin, fă multe cereri. Și acceptă cu bucurie toate darurile Lui.  Dar să nu folosești rugăciunea ca pe o scenă pentru propria promovare. Isus a spus-o astfel.  „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii,  cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor,  pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.” Liderilor religioși le-a plăcut, și încă le place să trasnforme rugăciunea în teatru. Se așează în intersecții și își arată pietatea în public. Spectacolul I-a produs silă lui Isus.  El a spus, „Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns;  şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Aceste cuvinte ar fi uimit audiența lui Isus.  Ei credeau că Dumnezeu se întâlnea cu oameni speciali într-un loc special.  El vorbea cu preotul, și nu era vorba doar de preoți ci de anumiți preoți speciali din rândul preoțimii  în Templu, într-un loc special, Sfânta Sfintelor. Rugăciunea era rezervată pentru ei.  Ei, audiența lui Isus, erau cioplitori în piatră, erau fermieri, erau oameni obișnuiți. Ei nu puteau intra în Templu.  Dar, Isus a spus, că poți intra în odăița ta. Mergi în camera ta, a spus El, și închide ușa.  Interesant.

    În cultura palestiniană, camera care cel mai probabil avea ușă era cămara. Casa voastră are uși pe tot locul, dar casa simplă palestiniană avea o singură cameră cu ușă,  și această cameră era pentru depozitarea uneltelor pentru fermă, alimentelelor, semințelelor. Altfel puteau intra și ieși puii. Nu era nimic deosebit, nimic sfânt. Era o cameră obișnuită. Încă este. Nu știu cum e la voi, dar cămara mea nu are nimic deosebit,  nu are un decor deosebit, sau mobilă sofisticată;  are un raft pentru pantofi, cuiere, coșuri pentru haine murdare, sertare pentru șosete și lenjerie intimă. Nu duc oaspeții în cămară. Niciodată nu mă vei auzi spunând musafirilor după cină, „Haideți să mergem în cămară să mai povestim un pic.” Denalyn și cu mine preferăm camera de zi. Lui Dumnezeu îi place să stea de vorbă în cămară.  Cu alte cuvinte nu Îl interesează fastul, ci accesibilitatea. Nu e nevoie de o capelă, nu e nevoie de o catedrală. Dacă vrei să mergi la Vatican să te rogi, du-te, dar rugăciunile de acasă au o mai mare greutate decât cele de la Roma. De ce? Pentru că cel care le aude e Tăticul tău. Tatăl tău.  Așa că nu trebuie să-I câștigi simpatia cu locația, nici nu trebuie să-L uimești prin elocvență.

    Isus a spus, „Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii,  cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.” Interesant. Atunci când Isus învață despre rugăciune subestimează importanța cuvintelor. Nici o altă religie nu face asta.  Toate celelalte religii, atunci când vine vorba de rugăciune,  pun accentul pe cuvintele potrivite, și pe numărul lor cât mai mare. Isus spre deosebire, pune accentul pe Cel care aude rugăciunile și inima care spune rugăciunea. Rugăciunile islamice sunt foarte impresionante.  Cu toate acestea trebuie recitate corespunzător la fiecare din cele cinci momente prestabilite ale zilei.  Rugăciunile hinduse și budiste sunt foarte profunde,  dar cu toate acestea depind de repetarea corespunzătoare a mantrei, a sunetelor, a cuvintelor și a silabelor,  ca și cum puterea rugăciunii ar rezida  în recitalul rugăciunii.  Religia umanismului nu ar spune că promovează rugăciunea, dar ceea ce practică de fapt e rugăciunea vorbirii cu sine. Gândirea pozitivă. „Pot face asta.” Dacă folosesc limbajul corect și dacă mă echipez cu cuvintele potrivite și destule cuvinte...  dar totuși depinde de cuvintele mele.  Chiar și anumite ramuri ale credinței creștine pun accentul pe un limbaj corect al rugăciunii, sau pe psalmodierea potrivită, sau pe ultima tendință în materie de rugăciune,  sau pe terminologia celei mai sfinte rugăciuni.  În ciuda tuturor acestor accente puse pe silabe și pe sporovăială, Isus spune,  „Nu fiți precum oamenii care folosesc multe cuvinte.” Vedeți, la Dumnezeu nu contează cantitatea, ci sinceritatea.

    Noi părinții înțelegem asta.  Nu e nevoie de multe cuvinte din partea copilului pentru a ajunge la inima părintelui. Când fiica mea mai mare Jenna avea 13 ani, a dat-o în bară la un recital de pian. Jenna a ajuns o pianistă și o cântăreață foarte bună, dar fiecare avem zile mai rele,  și s-a întâmplat ca ea să aibă o astfel de zi în fața unei încăperi pline, a familiei, prietenilor și a spectatorilor. A început bine. Degetele ei se plimbau pe claviatură precum ale lui Liberace. Eram atât de mândru. Dar la jumătatea piesei, parcă trenul ei muzical a sărit de pe șine.  Încă mi-o mai amintesc cum se uita drept înainte, fixând ceva,  în încercarea de a găsi undeva în mintea ei acea părticică pe care o memorase. Dar fără nici un succes. Nici cum nu își putea aminti următoarea parte.  Liniștea din auditoriu era întreruptă doar de bătaia inimilor noastre.  „Hai, știu că poți, știu că poți! Mai încearcă, îți vei aminti.” În cele din urmă și-a amintit, acel blocaj mental s-a rupt și Jenna a încheiat piesa.  Dar deja era prea târziu pentru a mai repara lucrurile. La sfârșitul piesei s-a ridicat de pe banchetă, bărbia îi tremura, s-a aplecat de încheiere. Audiența a aplaudat-o din politețe dar ea s-a grăbit să iasă de pe scenă.  Nici măcar nu s-a dus din nou la loc, s-a dat jos de pe scenă și vroia să iasă din sală. Denalyn și cu mine am sărit de pe scaune și am găsit-o lângă sală.  M-a cuprins cu brațele, și știți ce mi-a spus? A spus, „Ooo tati!” Nu a fost nevoie de mai mult. Putea să-mi ceară orice în acel moment că aș fi făcut.  Eram credul, eram total deschis, eram vulnerabil; dacă o îmbrățișare putea să scoată durerea din trupul ei,  acea îmbrățișare ar fi făcut-o.  Și nu a trebuit să spună decât un cuvânt.  

    Câteodată, prietenul meu, un cuvânt e tot ce ai.  Câteodată viața e atât de grea, ziua e așa de lungă, presiunea e atât de mare. Câteodată tot ce poți scoate e, „O Tăticul meu din ceruri.” Și nu e nevoie de mai mult. Nu e nevoie de mai mult. Ce ușurare să știm asta. Vedeți, rugăciunile nu sunt notate în funcție de stil.  Dumnezeu nu îți refuză cererea pentru că ai folosit cuvinte sărace. Inima bine intenționată nu se poate ruga greșit. Inima greșit intenționată se poate ruga greșit.  Dar inima bine intenționată, inima care tânjește după Tăticul din ceruri... Poți vorbi împleticit și bâlbâindu-te.  Dar să nu crezi că trebuie să te asiguri că spui cuvintele într-un anumit fel.

    Ascultați, în timp ce dezbatem această rugăciune în săptămânile care urmează,  vom veni înaintea lui Dumnezeu cu niște cereri semnificative. Îi vom cere să ne vindece. Îi vom cere să ne încurajeze. Îi vom cere să ne conducă. Îi vom cere să ne ierte. Îl vom implora să-și arate mila față de întreaga planetă.  Dar ultimul lucru de care avem nevoie e să ne îngrijorăm de cuvintele potrivite. Trebuie doar să menținem relația corectă. Trebuie doar să începem prin a vorbi cu Dumnezeu pentru că El e bun și pentru că e Tatăl nostru. Dacă puterea rugăciunii depinde de cel ce oferă rugăciunea suntem pierduți.  Dar dacă puterea rugăciunii depinde de Cel care aude rugăciunea, avem speranță. De ce? Pentru că Cel care aude rugăciunea noastră e Tăticul nostru.

    Iată ce vă încurajez să încercați.  Luați postura unui copil.  Luați postura unui copil.  Atunci când vă rugați, găsiți un colț liniștit și așezați-vă.  Apăsați pe butonul de pauză al vieții voastre și plecați-vă capul, sau aplecați-vă pe genunchi sau priviți spre cer,  orice poziție vă place cel mai mult, dar luați postura unui copil și spuneți aceste cuvinte.  „Doamne, vreau doar să știi că ești bun și vreau de asemenea să știi că ești Tăticul meu. ” Unii dintre voi aveți nevoie de o rugăciune de Tătic mai mult decât alții,  și motivul e că tăticul vostru a fost orice dar nu un tătic. Rolul unui tătic în familie e să protejeze, să se îngrijească și să încurajeze.  Să protejeze familia de rău, să se îngrijească de nevoile de bază ale familiei și să încurajeze copiii.  „Ai făcut o treabă bună, ești un copil bun.” Sper că ați crescut cu un astfel de tătic. Dar știu că la unii dintre voi nu a fost așa.  Tăticul vostru s-a îngropat în muncă, în viață, sau în vreun fel de dependență. Sau s-a pierdut pe o cale rea. Așa că atunci când te gândești la a vorbi cu Dumnezeu ca și Tătic al tău, nu poți asocia imediat. De fapt se poate să asociezi cu o imagine dureroasă. Iată ce vă încurajez să faceți.  În primul rând, să știți că Dumnezeu știe.  Să știți că știe.  El știe ce a făcut tăticul tău, știe ce nu a făcut. El știe. Așa că în al doilea rând spune doar, „Doamne, ajută-mă. Nu am imaginea unui tătic.  Vrei să fii tu tăticul pe care nu l-am avut niciodată?” Prietene, aceasta e o rugăciune pe care Tatăl tău ceresc e atât de dornic să o asculte,  pentru că ai fost creat să ai parte de dragostea unui tată.  Și El va fi pentru tine Tăticul pe care nu l-ai avut niciodată. Vei vedea în rugăciunea ta că vor fi zile în care nu vei putea trece de această frază.  În acele momente spune doar, „Doamne, ești bun,” și gândește-te pentru un moment la bunătatea Lui,  gândește-te  cât de blând e El, la felul cum s-a îngrijit de tine, și apoi spune,  „O Doamne, Tu ești Tăticul meu.” Și acel cuvânt vindecător va merge atât de adânc în duhul tău,  încât Duhul însuși va lipi părți din sufletul tău care au fost rupte și aveau nevoie de vindecare.  Așa că vor fi zile în care rugăciunea ta nu va merge mai departe de atât și asta e în regulă.  Pentru că puterea rugăciunii nu rezidă în cel care spune rugăciunea ci în Cel care o aude.  Amin?

    Dumnezeu spune, „Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice.” Așa că numește-L pe Dumnezeu Ava. Catehismul Hidelberg pune întrebarea, „De ce ne-a poruncit Hristos să-L numim pe Dumnezeu Tatăl nostru?” Răspunsul: pentru ca imediat, la începutul rugăciunii noastre să trezească în noi,  o reverență ca cea a unui copil pentru, și o încredere în Dumnezeu, care sunt bazele rugăciunii.  Sfânta Teresa de Avila spunea că i se părea greu să treacă dincolo de sintagma, „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Pentru ea era un loc plăcut pe care nu vroia să-l părăsească. Va fi la fel și pentru tine prietene.  Ia postura unui copil. Stai în poalele Lui. Spune-I tot ce e pe inima ta, sau nu-I spune nimic. Dar cel mai important, numește-L Tatăl tău.  

    Doamne, Împărate, Stăpâne, exact asta vrem să facem.  Tată, unora dintre noi ne e greu să Te numim Tătic datorită mândriei noastre.  Suntem sofisticați sau realizați. A trecut multă vreme de când am numit pe cineva Tătic.  Dar Doamne, avem nevoie de un Tătic, și ne rugăm să ne dai inima unui copil. Și ne rugăm să iei rolul pe care Îl vrei în inimile noastre, Tată,  acela de a purta de grijă, a încuraja și a proteja.  Te primim Doamne să faci lucrarea aceasta în noi.  Și îți aducem această rugăciune în Numele lui Isus.  Și toți oamenii lui Dumnezeu să spună amin. Amin. Haideți să ne ridicăm.  Cred că vreți să petrecem câteva momente să vorbim cu Ava, Tatăl nostru.