Din râvna lui prea mare, necunoscând dulceața
Învățăturii sfinte a Domnului Isus
Prigonitorul Saul la ucenici lua viața
Crezând că face bine și urcă-n ceruri, sus.

Astfel, se duse-odată la preotul cel mare
și îi ceru scrisoare să meargă la Damasc
În lanțuri să aducă aʼ lui Isus popoare,
Să-i stoarcă de credință într-al mâniei teasc.

Aflat, de-acum, aproape de ținta lui finală
Se luminară-o dată aʼ cerului ferești
Și se-auzi din ceruri o voce magistrală:
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?”

Cu fața în țărână, c-o frică sfântă-n suflet
Saul răspunse-atunci: „Dar cine ești Tu, Doamne?”
„Eu sunt Isus Acela cu Nume de răsunet
Pe care-L prigonești de-atâtea veri și toamne!

Dar greu ți-ar fi acuma într-un țepuș piciorul
S-arunci, căci cu durere l-ai trage înapoi!”
„Ce vrei să fac eu, Doamne?” Și îl trecu fiorul.
„Să intri în cetate și să aștepți apoi.”

Oștenii dimprejuru-i de frică-ncremeniră,
Căci nu vedeau pe nimeni… Doar auzeau un Glas…

Saul se ridicase, dar ochii îi orbiră
Și fără de vedere trei zile a rămas.

Iar în orbirea asta stătu fără mâncare
Și nu bău nici apă, ci doar a așteptat…

Dar iată că deodată Mântuitoru-apare
Lui Anania-n față, iar el I s-a-nchinat.

„Te scoală, Anania, și du-te deîndată
Pe ulița aceea ce se numește «Dreaptă»;
E un iuceu acolo, te du și te arată
Și frică să nu-ți fie, căci Saul te așteaptă.

Și, iată, el se roagă și te-a văzut pe tine
Cum ai intrat acolo și mâinile ți-ai pus
Să-și capete vederea spre-a Mă slăvi pe Mine…

Te du și fă acestea așa cum ți le-am spus!”

„Dar, Doamne, omu-acesta, din câte știu eu bine
A săvârșit doar răul, și teamă mi-e de el
Căci, ucigându-Ți sfinții, Te-au prigonit pe Tine
Și vrea aici, se pare, să facă tot la fel.”

„Tu du-te – zise Domnul – căci el îmi va fi vasul
Ce Numele-Mi va duce, cu cinste-L va slăvi,
Iar neamurile toate-i vor asculta, dar glasul,
Și regii, și-mpărații și se vor pocăi.

El pentru Sfântu-Mi Nume va trebui să-ndure
Și-i voi vesti de-aceea tot ce va suferi.”
De-ndată Anania, supus iubirii pure
A Fiului din Ceruri, spre Saul o porni.

De cum ajunse-acolo îi spuse: „Frate dragă,
Am fost trimis de Domnul pe care L-ai văzut
Să capeți iar vederea, orbirea ta să-ți treacă,
Să fii de azi încolo cu Duhul Sfânt umplut.”

Și chiar în clipa ceea un fel de solzi căzură
Din ochii lui cei tulburi și văzu-i reveni
Iar amândoi obrajii de lacrimi se umplură
Și, botezat cu Duhul, Saul se pocăi.

Dar nu se-opri aicea, ci, luându-și crucea-n spate,
Își începu lucrarea de slavă-a lui Isus,
Având dorința pură ca lumii să-i arate
Că doar neprihănirea ne duce-n ceruri, sus.

Astfel, cu ucenicii vestea în vrednicie
Cuvântul de Lumină al Domnului Isus,
Că El, Mântuitorul, e Fiu din veșnicie
Al Tatălui din ceruri, din Patria de sus.

Iar cei ce-l ascultară, rămaseră-n uimire:
„Nu este el acela ce în Ierusalim
Făcea prăpăd și sânge cu-a sabiei lovire?
Nu este el acela de care ne ferim?

Și n-a venit el oare pe ucenici să-i ducă
Legați în lanțuri grele la preoții cei mari?”
Dar Saul – nou-născutul dorea să le aducă
Cuvântul scump și sacru în loc de chin amar.

El dovedea pe Fiul, făcându-i de rușine
Pe-acei iudei nevrednici, cu sufletul închis
Și-i învăța cu patos: „Credeți-mă pe mine:
Urmați-L pe Hristosul, Mesia cel promis!”

Duceam odinioară o viață-n desfrânare,
Însă Hristos Mesia, Păstorul meu cel bun
M-a-ntors din a mea cale de veșnică pierzare…

Urăsc ce-am fost odată, iubesc ce sunt acum.

AMIN!