Sunt multe lucruri în lume
Ce uşor le poţi uita,
Dar omul nu vrea să uite
Să mănânce şi să bea.

Chiar dacă-ntr-o zi vreunul,
Să uite a încercat
Foame şi setea-nfrăţite,
A uita, nu au uitat!

Se frământă negreşit,
Şi şoptesc, sau strigă tare:
„Omule, azi te-ai gândit,
Ai tu apă și mâncare?”

Și din câte sunt în lume
De vrei să le strângi mai bine,
Astăzi omul își dorește,
Un pic de apă și pâine.

Așa sunt foamea și setea:
Ca doi spini într-o livadă!
Când adormi, ei te trezesc,
Și în zori te scot în stradă.

Dacă într-un ceas de seară
Să-i ucizi tu te silești,
Ei te-nțeapă, te măsoară
Și îți spun că mai trăiești.

Într-o zi, Isus Preasfântul,
Cuvânta spunând mereu:
„Să știți, foamea cea mai mare,
E cea după Dumnezeu!”

Și mai zise-apoi Mesia
Vorbind de neprihănire,
„Omul care chiar trăiește,
E setos după iubire!”

Hrana lui în orice vreme
Va fi tot ce e mai sfânt
Cerul există în suflet,
Ceru-i hrană pe pământ.

Din taraba de îndemnuri,
Din tot ce se vrea iubit
Cel ce bea un strop de ceruri
Este cel mai fericit!

Acum tu, prietene dragă,
Ești flămând și însetat
După Logosul din slavă
După Cel ce S-a-ntrupat?

Prețuiești tu rugăciunea?
Bibliei îi dai citire?
Te trezești simțind o foame
Și o sete de iubire?

Și din toate câte-n lume
Prea ușor se pot uita,
Nu uita să-ți fie foame
Nu uita a înseta!

Tu să vii smerit la Domnul,
Fericit să Îl primești
Și-atunci sufletu-ți va spune:
„N-ai murit, încă trăiești!”