Cu câteva duminici în urmă, la ora de rugăciune a bisericii, motivul de rugăciune pentru care am fost îndemnaţi să ne rugăm a fost ca Dumnezeu să ne dea pasiune pentru a vesti Evanghelia şi altora. Motivul era unul foarte bun dar în timp ce fraţii cereau lui Dumnezeu această pasiune eu mă întrebam cum poţi avea pasiune pentru ceva sau cineva de care nu-ţi pasă? Şi mi-am făcut o radiografie spirituală şi am ajuns la o concluzie cutremurătoare: nu simt părere de rău pentru cei pierduţi în măsura în care o doreşte Dumnezeu pentru că nu iubesc pe semenii mei cu măsura lui Dumnezeu şi datorită acestui fapt trăiesc în nepăsare faţă de cei pierduţi şi de aceea nu pot avea pasiune pentru câştigarea sufletelor lor. Apoi, extrapolând această stare de fapt la scară mai largă am constatat că nu doar eu mă aflu în situaţia asta ci majoritatea mădularelor din trupul lui Hristos. Asta e realitatea. Recunosc că nu e uşor să mărturiseşti public aşa ceva dar prefer să renunţ la fariseism căci doar aşa am o şansă de-a ajunge la adevărata pocăinţă şi prefer să accept realitatea aşa cum e ea şi să continui să mă pocăiesc decât să trăiesc minţindu-mă singură. Cred din toată inima că există pe ici pe colo câteva excepţii, dar dacă mă uit în jur constat că la modul general majoritatea avem aceeaşi problemă. Tot acolo, în timp ce fraţii se rugau pentru pasiunea aceasta am realizat că atât eu cât şi cei mai mulţi suntem profesionişti în a formula rugăciuni perfecte şi frumos făţuite despre ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, însă rămânem la atât. Totul rămâne la nivel de informaţie. Sunt foarte sigură de ceea ce spun pentru că realitatea confirmă. Dacă n-ar fi aşa atunci realitatea ar fi alta. Dacă ne-ar arde acel foc interior pentru sufletele pierdute n-am tăcea, n-am putea sta nepăsători lângă vecinii noştri, rudeniile noastre, colegii de muncă sau de şcoală pe care îi vedem clar că trăiesc departe de Dumnezeu; ne bem ceaiul sau cafeaua cu ei dar nu suflăm o vorbă despre mântuirea sufletului, despre viaţa veşnică, despre faptul că, da, Dumnezeu este dragoste dar totodată este şi foc mistuitor şi un judecător drept. Din păcate aşa stau lucrurile.
S-a terminat ora de rugăciune şi eu continuam să mă întreb: ” Doamne, de ce nu mi se rupe inima pentru cei pierduţi, de ce nu-mi pasă de ei aşa cum Tu vrei să-mi pese? „
Atunci am concluzionat că mai corect ar fi fost să fi cerut lui Dumnezeu să aşeze în inima noastră dragoste, durere şi părere de rău pentru cei pierduţi. Dacă am poseda aceste ingrediente atunci am căuta cu tot dinadinsul să facem ceva pentru aceşti oameni şi n-am mai fi nepăsători. Dar analizând starea aceasta pas cu pas mi-am zis: „bine-bine, să zicem că mi-ar păsa şi mi-ar părea rău de ceilalţi, dar, Doamne, n-aş avea curaj să deschid gura şi să te mărturisesc şi, fie datorită ruşinii, fie datorită fricii, aleg mai degrabă să tac. Şi nu mă refer aici la a vorbi despre Divinitate ocazional când El creează situaţii şi împrejurări în care eşti constrâns să vorbeşti despre El şi atunci ne confruntăm cu acel moment dacă-i musai, cu plăcere. Mă refer la a vorbi împins fiind de acel foc care te mistuie pe dinăuntru şi care înlătură orice frică şi ruşine asemeni apostolilor care au înconjurat lumea ca să vorbească oamenilor despre Sfânta Treime şi lucrarea ei de mântuire. În Romani 15:19 b Pavel spune ... de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos. Vă daţi seama? Omul ăsta a înconjurat lumea de bună voie şi nesilit de nimeni ca să vestească Evanghelia; ... de la Ierusalim şi ţările de primprejur. Ce îndrăzneală, ce foc lăuntric?
În timp ce eu continuam să mă întreb ce aveau oamenii aceştia în plus faţă de noi creştinii de azi, a venit răspunsul de la Dumnezeu prin textul care fusese citit pentru predică. Faptele apostolilor 1:8- ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. Asta ne lipseşte nouă, celor mai mulţi, puterea prin şi de la Duhul Sfânt. Aşa se explică diferenţa uriaşă, enormă şi gigantică între noi şi creştinii din biserica primară. Ei aveau putere şi autoritate sfântă, noi suntem sleiţi de putere şi căutăm să ne impunem autoritatea prin metode umane. Ei erau plini de Duh Sfânt, noi suntem goliţi de Duh şi continuăm să stingem Duhul printr-o viaţă trăită în necurăţie şi trăind o pocăinţă după standarde proprii. Aşa se explică cum Petru şi Ioan, după ce vindecaseră pe olog şi după o noapte petrecută în temniţă, a doua zi, plini de Duhul Sfânt îndrăznesc să dea socoteală de nădejdea care era în ei cu curaj şi fără o frântură de teamă în faţa liderilor religioşi de-atunci. Şi tot aşa se explică de ce noi ne eschivăm şi căutăm să schimbăm subiectul când cineva se leagă numai puţin de credinţa noastră şi ne ironizează. Ne lipseşte plinătatea Duhului Sfânt. Ei, primi creştini, o aveau, noi, cei de azi, n-o avem. Sunt foarte puţini cei care au această plinătate la modul real dar în schimb sunt foarte mulţi care se laudă că o au, însă viaţa, trăirea şi roadele lor strigă în gura mare exact contrariul.
După ce Petru şi Ioan în capitolul 4:8 din Faptele apostolilor au fost ameninţaţi şi li s-a poruncit să nu mai vorbească în Numele lui Isus, li se dă drumul, se duc şi istorisesc fraţilor ce li s-a întâmplat, apoi toţi fac o rugăciune şi cer lui Dumnezeu din nou putere ca să vestească Cuvântul Sfânt cu îndrăzneală. Tot în cap. 4 de la vers. 24 până la 30 ei fac această cerere lui Dumnezeu iar în vers. 31 al aceluiaşi capitol Scriptura spune: după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. La interval de scurt timp are loc o altă umplere cu Duhul Sfânt. În capitolul 5 din Fapte. apostolii sunt iar întemniţaţi din cauza vestirii Evangheliei căci nu puteau să tacă, aşa după cum chiar marele preot mărturiseşte în versetul 28 b: ... şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră... În versetul 40 li se administrează o bătaie zdravănă cu nuiele, li se interzice din nou să mai vorbească în Numele lui Isus şi li se dă drumul. După toate acestea versetul 42 spune că în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos. În fiecare zi, nu ocazional. Tot în Faptele apostolilor cap. 6:8 ni se vorbeşte de Ştefan care era plin de har şi de putere. (Cap7,55) Numai aşa se explică seninătatea şi bucuria cu care a acceptat Ştefan martiriul şi nu s-a împotrivit acestuia. De multe ori m-am întrebat cum aş reacţiona şi ce aş face dacă mi-ar fi viaţa ameninţată din pricina Evangheliei. ( De aceea refuz să dau cu piatra în cei care au colaborat cândva cu securitatea, nu pentru că aş fi de acord cu fapta lor ci pentru că nu ştiu cât de tare aş fi eu dacă aş fi supusă, eu sau familia mea, torturii, surghiunului şi presiunilor. Ştiţi că după război mulţi eroi se arată; eu nu vreau să fiu un astfel de erou ci prefer mai degrabă să veghez la viaţa şi la umblarea mea cu Dumnezeu şi dacă vreodată Preasfântul va îngădui prigoană asupra mea atunci vreau să fiu erou în timpul războiului.)... am închis paranteza. Cu ceva timp în urmă 21 de creştini au fost decapitaţi de către musulmani din pricina faptului că au refuzat să renunţe la Domnul Isus Hristos. Am toată convingerea că numai cineva plin de Duhul Sfânt poate accepta această onoare. Fratele Wurmbrand, Traian Dorz, Silvia Tărniceru, fratele Yun şi alţii care au fost întemniţaţi şi au născut în lanţurile lor alţi şi alţi ucenici ai lui Hristos, nu prin puterea lor au făcut faţă unei asemenea vieţi ci prin puterea Duhului lui Dumnezeu.
Dragostea sfântă pentru sufletele pierdute generează părere de rău care determină creştinul să îi pese. Atunci când îţi pasă vei face tot posibilul să ajuţi, să faci ceva pentru că vrei binele acelei persoane. Când îţi pasă de cineva înseamnă că vei face tot ce-ţi stă în putinţă să-l ajuţi pentru că îi vrei binele. Dragostea sfântă, focul şi pasiunea rezultă din plinătatea Duhului Sfânt. Aşadar, motivul de rugăciune din acea duminică nu era greşit numai că s-a început fix de la coadă şi trebuia început cu începutul, in opinia mea. Aşa după cum am scris şi într-un articol anterior, de o bună bucată de timp am început să mă rog lui Dumnezeu să-mi dea un duh de pocăinţă şi să mă umple cu Duhul Lui cel Sfânt pentru că aşa am găsit scris în Scriptură: să rugăm dar pe Domnul cerului să ne dea un duh de pocăinţă ca să vină astfel vremuri de înviorare. Îndemn pe toţi aceia care doresc vremuri de înviorare spirituală să ceară de la Dumnezeu acelaşi lucru pentru că doar într-o inimă care se pocăieşte de păcate şi de nelegiuire Dumnezeu va turna din plinătatea Duhului Său. Doar în asemenea condiţii Duhul Sfânt se manifestă la maxima Lui capacitate prin noi aşa cum o făcea prin apostoli şi prin primii creştini. Cred din toată inima că se manifestă şi în zilele noastre prin acei creştini autentici care veghează asupra trăirii lor cu Dumnezeu. Din păcate acest gen de creştini nu sunt foarte mulţi, dar e incurajator faptul ca ei există totuşi.
Fapte 2:41 ... în ziua aceea la numărul ucenicilor s-a adaus aproape trei mii de suflete;
Fapte 4:4 ... numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii;
Fapte 5:41 numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult... ;
Fapte 6:7 Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.
Vă daţi seama că dacă am fi plini de Duhul Sfânt n-ar mai fi nevoie la evanghelizări ca preţ de câteva minute bune şi jenante să cerşim suflete care să se predea Domnului? Lucrarea de convingere a omului de păcat o face Duhul lui Dumnezeu, dar dacă vestirea Evangheliei nu este însoţită de putere divină, de autoritate sfântă şi de ungerea Duhului, atunci oamenii încearcă să facă ei ceea ce ar trebui să facă Duhul şi în acest context rezultatele sunt dezastruoase. Aşa se explică de ce bisericile sunt pline de creştini care n-au inima tăiată împrejur, de oameni care s-au încreştinat într-un moment de presiune emoţională şi de cerşeală de genul ridică mâna că-i între tine şi Dumnezeu; sunt mulţi care răspund pozitiv acestui gen de milogeală şi de ruşine să mai dea înapoi parcurg următorul pas: se îmbăiază în cadrul unui act sacru numit botez. Nicăieri pe paginile Sfintei Scripturi nu veţi găsi scris că apostolii au folosit tehnica milogelii care culminează întotdeauna cu binecunoscuta declaraţie de final: nu vreau să fiu vinovat de sângele tău, aşa că mai întreb odată: dacă este cineva în locul acesta care vrea să se predea Domnului să arate lucrul acesta printr-o ridicare de mână. NU AŞA creşte biserica autentică ci AŞA: (Fapte 2:37)După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: Fraţilor ce să facem? (Fapte 2:38) Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Dumnezeu să se-ndure de noi. Amin.