A bătut la ușa mea lumina
Insistând cu lacrimi să-i deschid,
Și înduioșat de vocea-i lină
Am dorit în casă s-o invit.

Din ungherele de beznă pline
Întunericul întreabă clar:
„Cine e la ușa casei tale,
Cine îndrăznește-a sta în prag?”

„E lumina, vrea să intre-n casă,
Zice că aduce bucurii,
Că-n prezența sa este viață,
Și nădejdea-ntregii veșnicii”.

„Știi, lumina mă cam enervează,
Pur și simplu mă va risipi;
Las' lumina să rămân-afară,
De viața sa nu te-ngriji.

Pentru ea nimica nu e bine,
Nu-i curat, nu-i ordine, nimic;
Vrei a sale critici să dezbine,
Să destrame viața-a doi amici?

Dacă intră, nu te poți ascunde
Când păcatele-ți se înmulțesc,
Doar la umbra mea tu poți rămâne,
Ca să fii același om firesc.

Când ai vrut să guști a firii pofte
Și în casă tu le-ai invitat,
Eu am fost amicul de nădejde
Ce-am știut, dar vorbe n-am suflat”.

Am recunoscut cumplita-mi stare
Ce-ntunericul mi-o amintea;
Dar în suflet marea mea durere
Doar lumina mi-o putea schimba.

Am primit în casa mea lumina,
Întunericul s-a risipit,
Am rămas uimit văzându-mi vina
Și păcatele ce m-au robit.

Ce lumești gunoaie stau de-o viață
În a inimii unghere reci,
Ce firești păienjenișuri leagă
Suletu-mi de groaza cea de veci.

Am trăit ca umbră și-ntuneric,
Iar acum, lumină-s pe pământ;
Am gustat din harul care-i veșnic,
Ce transform-un păcătos în sfânt.

Azi la ușa ta bate lumina,
Raza ei te cheamă să-i deschizi.
Nu gândi că pentru totdeauna,
Ea la ușa ta va poposi.

Să primești lumina cea din ceruri,
Și de ea să mergi de-aici condus,
Pe cărarea sfintelor limanuri,
Până vei ajunge-n ceruri sus.