„Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile Neamurilor.” (Marcu 10:33)
Drumul spre Calvar a fost un drum al confuziei, nu al încrederii, pentru cei dintâi ucenici.
De trei ori Isus le-a explicat acestor oameni ce înseamnă ca El să fie Mesia. Era o poveste teribilă, dar totuși plină de speranță: omorârea Regelui promis și apoi, o înviere inexplicabilă și fără precedent. Acest lucru depășea cu mult mințile scurte și flămânde după glorie ale lui Petru, Iacov, Ioan și a celorlalți.
Ignoranța lor și răspunsurile greșite scot în evidență toate locurile păgâne ale inimii umane. Erorile lor nu erau specifice pescarilor din primul secol. Nu, ele sunt la fel de pătrunzătoare și ofensive ca cele ale bisericilor de azi. În timp ce ne uităm spre ororile Vinerii Mari și la victoria Paștelui, trebuie să ne întrebăm din nou: cine spunem noi că e Isus? (Marcu 8:29) Este El Hristosul (în termenii lui Dumnezeu)? Este doar un obiect atotputernic și înțelept în toate sau este altcineva?
Fiul suferințelor, nu al mângâierii
Drama începe cu acea întrebare, „Cine spuneți voi că sunt Eu?” „Tu ești Hristosul!” (Marcu 8:29) Petru a fost în mod simultan foarte corect și foarte greșit. Cuvântul „Hristos” era potrivit în toate aspectele. Era răspunsul corect. Deși profilul lui Petru cu privire la Cel Promis era corect, răspunsul a picat teribil de searbăd.
Isus ilustrează mai departe un portret și mai detaliat al Hristosului – descrierea lucrării Celui mai important Om care a trăit vreodată: „Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învie.” (Marcu 8:31)
Petru (și presupunem că și ceilalți discipoli) au disprețuit ideea unui Hristos al suferinței. De aceea sare imediat la Isus (Marcu 8:32). Fiindcă a identificat Hristosul în mod corect, a crezut că are perspectiva și autoritatea să-L corecteze. Corect și, touși, tragic de greșit.
Singurul Salvator care salvează cu adevărat, salvează doar prin suferință. Crucea a fost doar mijlocul prin care ne-a făcut pe noi păcătoșii drepți înaintea unui Dumnezeu sfânt. Salvarea noastră a fost cumpărată cu suferință și va fi sigilată și păstrată prin suferință (Iacov 1:2-4), nu prin mângâiere. Ne este promisă mângâierea în viața creștină (2 Corinteni 1:4), dar nu imitația ei ieftină și temporală cu care ne-am obișnuit în lumea modernă.
Dacă venim la Cel crucificat așteptându-ne ca El să ne facă viața mai ușoară și mai confortabilă, înseamnă că nu-L ascultăm. Isus spune, „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” (Marcu 8:34)
Fiul suferințelor, nu al mângâierii
Din nou, Isus le spune povestea Calvarului înainte să se întâmple: „Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi zicea: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.” (Marcu 9:30-31)
Mulți dintre cei ce l-au urmat pe Isus au crezut că El a venit să salveze și să domnească acum. Au anticipat libertatea fizică și politică față de domnia romană. Pentru ei, Hristosul era cheia rezolvării problemelor de moment. Viața de acum. Libertatea de acum. Puterea de acum. Dar Isus, mergând spre cruce, le spune să aștepte. Să aibă răbdare.
„Răsplata faptului că Mă urmați sau viața deplină în Mine nu va veni toată într-o zi, dar ele vor întrece orice lucru la care sperați voi. În această poveste a vieții, speranței și libertății, moartea este prima, apoi viața. Întunericul, apoi lumina eliberatoare, de neatins și de nedescris.”
Fiul respingerii, nu al aprobării
A treia oară, Isus îi pregătește (și ne pregătește) pentru moartea Sa: „Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Isus a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple. „Iată”, a zis El, „ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile Neamurilor, care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile, va învia.” (Marcu 10:32-34)
Ucenicii și-au imaginat cu siguranță că va fi o opoziție în Ierusalim, dar nu una ca aceasta. S-au așteptat la o preluare ostilă – și așa s-a întâmplat – dar ei se așteptau ca Roma să fie cea zdrobită, nu Regele. Se bucurau să aibă un Rege care să se opună, dar nu doreau Unul respins și, cu siguranță, nu Unul care să fie trădat, torturat și executat.
Isus nu a venit să câștige aprobarea celorlalți. Nu, El a fost „disprețuit și părăsit de oameni; om al durerii și obișnuit cu suferința; era atât de disprețuit încât îți întorceai fața de la El” (Isaia 53:3). De ce? Pentru că de aprobarea lui Dumnezeu era cu disperare nevoie. Și aprobarea lui Dumnezeu nu vine după opiniile populare, ci prin intervenție divină – substituirea noastră cu Fiul Său. Am fost salvați prin respingere (Isaia 53:3) și prin harul lui Dumnezeu, vom fi purtați și eliberați prin respingere (Matei 10:22).
Chemarea la Calvar – să-L urmăm pe Isus – este o chemare la moarte și, apoi, la înviere. Este o chemare la o veșnică câștigare a vieții prin pierderea vieții temporare. Această salvare nu este una pentru a ne asigura dorințele și ambițiile unice și egoiste pe acest pământ, ci pentru a ne asigura și pregăti sufletele pentru o altă lume, o nouă creație construită și păstrată de Dumnezeu pentru gloria și satisfacția noastră în El.
Pentru a trăi cu adevărat, trebuie să ne predăm în mâna Regelui de care avem cu adevărată nevoie, nu aceluia pe care ni L-am imaginat noi.
Sursa: www.desiringgod.org