Mângâiați-vă și întăriți-vă unii pe alții - 1 Tesaloniceni 5:11
”Un celebru cântăreț trebuia să susțină un concert la Sala Mare a Operei. Sala de concert era ticsită de oameni. Deodată managerul anunță: "Doamnelor și domnilor regret să vă anunț că din cauza unei boli, invitatul nostru special nu va reuși să susțină concertul în această seară, dar am descoperit un alt cântăreț, un talent la fel de mare, așa că vă rog să-l primiți cu căldură". Mulțimea începu să murmure atât de tare încât nici nu se mai auzi numele cântărețului. Peste tot se simțea nemulțumirea. Cântărețul înlocuitor dădu tot ce avut mai bun, dar când totul se sfârși, tot ceea ce primi au fost câteva aplauze scurte, răzlețe urmate de o liniște stânjenitoare. Deodată, la balcon se ridică un copilaș și strigă: "Tati, eu cred ca ești nemaipomenit!" Dându-și seama ce se întâmplase, spectatorii se ridicară în picioare și îi oferiră ovații care au durat mai multe minute”.
Există oameni dărâmați care se gârbovesc sub povara pe care o poartă în tăcere, dar care nu aud niciodată cuvintele: ”cred că ești extraordinar!” Dacă nu strigi asta nu înseamnă că nu te doare. Nu ne complimentăm pentru că nu mai știm să o facem, încurajarea se învață prin exercițiu. Credem că ceilalți nu au nevoie sau încercăm să-i protejăm de mândrie. Nu există sfinți cu gura închisă și buzunarul cusut. Uităm să mulțumim pentru mâncare, haine și părinți, ne interesează mai mult buzunarul lor decât inima lor. Din păcate suntem orbiți de câștigul care ni-l aduce o relație, nu de relația în sine. Avem cunoștințe, dar nu prieteni. Nevoia noastră nu sunt aplauzele întregii săli, ci să știm că cineva la balcon se ridică în picioare.