1.               Înmulțirea darurilor lui Dumnezeu

Vs. 2 – „ .. îndurarea, pacea și dragostea să vă fie înmulțite ..”

                Aceasta este bineînțeles o salutare și tot odată o binecuvântare întreită din partea autorului. Este prima triadă din epistolă. Toate aceste trei îndurarea, pacea și dragostea sunt daruri venite de la Dumnezeu. Iacov spune că orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor (Iac. 1:17). Îndurarea este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, iar pacea și dragostea sunt caracteristici ale roadei Duhului Sfânt, care Îi aparțin Lui. Când Pavel scrie salutul său ucenicului Timotei, el spune: ... har, îndurare și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru și de la Hristos Isus, Domnul nostru ... (1 Tim. 1:2).

                Prin urmare, noi tot ceea ce suntem, datorăm numai lui Dumnezeu.

1.1.Îndurarea

          În traducerea Literară 2001 spune: îndurare vouă, și se referă la cei dedicați, căci lor le-a fost scrisă apistola.

3.1.1        Îndurare pentru cei sfinți

          Chiar și ei au nevoie de îndurarea lui Dumnezeu, deoarece, nu este nimeni atât de bun ca să spună că el are vreun merit, ci totul se datorează doar harului Său. Dacă cei dedicați stau în picioare și nu au căzut, înseamnă că Domnul îi păzește de orice cădere (Iuda 1, 24). Aceasta este o binecuvântare care o au doar cei ce se încred în El și o primesc ca pe un dar de la Domnul.

          Psalmiști și profeții au știut că Domnul este îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate (Ps. 103:6), gata întotdeauna să vină cu bucurie în ajutorul celor nenorociți.

          Iov omul neprihănit cu care se laudă Dumnezeu înaintea îngerilor și înaintea lui Satan, ajunge nenorocit de tot. I s-au prăpădit toate averile, toți copii lui mor și el ajunge să fie plin de bube (Iov 1-2), iar în toate acestea Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui (Iov 2:10f). Ajungând în situația aceasta Iov are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Iacov descriind eroii din vechime care au răbdat toate suferințele prin care au trecut, el amintește și de răbdarea lui Iov, care la sfârșitul acesteia, Domnul a fost plin de milă și îndurare față de el (Iac. 5:11). Prin urmare: „ .. cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El .. ” (Ps.103:13).

          La acest fel de îndurare se referă Iuda. Dar mai există o îndurare, și anume:

3.1.2.      Îndurare pentru cei păcătoși

          Toți oameni au nevoie de îndurarea Domnului pentru că nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar ... căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:10, 23).  

          După ce Iona ajunge la Ninive și începe a-și rosti profeția, rostind decretul împotriva faptelor lor rele, toți niniveni începând cu împăratul și cu cei din imperiu, de la cel mic, până la cel mare, au vestit un post îmbrăcându-se în sac și au șezut în cenușă. Dumnezeu a văzut lucrul acesta și S-a întors, părându-I rău de răul pe care voia să-L facă.

          Nu vreau să sugerez aici idea că Dumnezeu este schimbător, pentru că nu este. Deși cazul cu Ninive pare a fi așa. Dumnezeu rămâne „imuabil”, adică neschimbător și este unul din atributele Sale non-morale. El nu se schimbă în esență, natură, conștiință și voință; El este „ ... Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iac. 1:17).

          Dumnezeu nu a vrut nimicirea lor , dimpotrivă El a vrut ca Niniveni să se pocăiască, ca să fie salvați, pentru că El nu dorește moartea păcătosului, ci mai degrabă întoarcerea lui (Ezec. 18:23; 33:11). Înseamnă că aceasta întărește ce spune în Iacov 1:17.

          Proorocul Ieremia spune: „ .. deodată zic despre un neam, despre o împărăție,că-l voi smulge, că-l voi surpa și că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se va întoarce de la răutatea lui, atunci și Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac” (Ier. 18:7-8). Termenul „nâcham” (נחם) pentru a părea rău înseamnă și „a se întoarce” (de la ceea ce fost pornit să facă), „a consola” (pe cineva în urma unei pierderi), „a se pocăi” (de fapta făcută).

          Interpretarea acestui pasaj este în felul următor:

-          „deodată” – aceasta vrea să spună: gata, ajunge, până aici

-          „zic” (דּבר) dâbar  – înseamnă a comunica, a da un decret

                Solomon spune: pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința de a face rău (Ecl. 8:11), iar hotărârea împotriva faptelor rele este moartea (Rom 6:23). Neamul despre care Ieremia vorbește, săvârșește răul, iar acum Dumnezeu spune gata, ajunge, decretul dat împotriva faptelor Îl voi aplica. Dar neamul care aude decretul și se pocăiește, Dumnezeu se îndură de el, și nu-Și mai aplică sentința ci se întoarce de la ea. Pentru că în ultimă instanță Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Cel care vrea să moară este păcătosul, nu Dumnezeu, este decizia lui, pentru că El pune întrebarea: pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel? (Ezec. 18:31; 33:11).

          Chiar Iona văzând lucrul acesta a zis: „ ... ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram în țara mea? (faptul că Domnul nu vrea moartea păcătosului) ... căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și că Te căiești de rău” (Iona 4:2).

3.2.      Pacea

                Pacea este un dar de la Domnul. Ea este oferită în momentul mântuirii omului de către Dumnezeu. Domnul Isus a spun veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă (Mt. 11:28). Este oferită în schimbul păcatelor noastre: „ .. dar El era stăpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El ...” (Isa. 53:5), dar este și o caracteristică a Duhului Sfânt (Gal. 5:22).

                Cred că pacea oferită de Dumnezeu, în momentul mântuirii trebuie păstrată, deoarece proorocul spune: Căci așa vorbește Domnul: "Să nu intri în nicio casa de jale, să nu plângi în ea și nici să nu te bocești cu ei, căci Mi-am luat înapoi de la poporul acesta pacea Mea, zice Domnul, bunătatea și îndurarea Mea (Ier.16:5); „Mi-ai luat pacea, si nu mai cunosc fericirea” (Plâng.3:17), lucrul care se datorează păcatului din viața omului. În momentul păcătuirii pacea nu mai e. Sufletul care păcătuiește nu mai are pace, liniște. Am întâlnit o femeie creștină, născută din nou, care a început să-l urască pe fiul ei care era bețiv. Acest păcat i-a luat pacea. Îmi mărturisea că nici noaptea nu mai avea somn.

                Cât privește pacea ca roadă a Duhului Sfânt, în ea noi trebuie să creștem, să fim inundați de ea. Este ca un râu, care trebuie să curgă mereu și care trebuie să iasă din noi ca să adape și pe alți (Ioan 4:14; 7:37-38).

3.3.      Dragostea

                Pentru cuvântul dragoste, Noul Testament are mai mulți termeni: 1. Agapē – dragoste care se dedică/se dăruie  (Ioan 13:34). 2. Phileō - dragoste prietenească, frățească (Mt. 10:37).

                Aici autorul folosește termenul agape, dragostea care se dedică. Dragostea pentru Dumnezeu și semen este o poruncă divină, dată de Mântuitorul. Peste tot în Noul Testament, atât în Evanghelii cât și în epistole, ni se dă această poruncă. Este „cartea de identitate” a creștinului (Ioan13:35), cât și dovada umplerii noastre cu Duhul Sfânt (Rom. 5:5).

                Vreau să subliniez aici faptul că această dragoste trebuie să fie pentru Dumnezeu și pentru semenul nostru, în ideea că noi trebuie să fim dedicați lui Dumnezeu și să slujim semenului nostru. Nu este pentru lumea aceasta și nici pentru lucrurile din ea. Mulți sunt care iubesc lumea sau orice altceva, și prin urmare sunt dedicați lucrului ce îl iubesc, decât să-L iubească pe Dumnezeu. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el (1 Ioan 2:15).

                Și în această dragoste, pentru Dumnezeu și semen, trebuie să creștem, după cum se ruga Pavel pentru filipeni când spunea: „.. mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult ..” (Fil. 1:9).

3.4.      Înmulțirea sau abundența darurilor

                Nu am vrut să mă axez în special pe termeni amintiți mai sus, ci doar i-am explicat în puține cuvinte, pentru că aș dori să arat cum aceste daruri pot fi înmulțite.

                 Înmulțirea are sensul de creștere, de a abunda în viața creștinului.  Creștinul trebuie să fie într-o creștere continuă până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătații lui Hristos (Efes. 4:11-15). Aceasta este datoria fiecăruia. Dumnezeu nu le va înmulți în viața noastră, dacă noi nu suntem co-lucrători împreună cu El. Trebuie și din partea noastră voință și dăruire.

                Aș vrea să arat două modalități prin care aceste daruri pot fi înmulțite, și anume:

-          Printr-o cunoaștere corectă a Divinității

-          Prin a ne lăsa să fim „inundați” de Duhul Sfânt

                3.4.1.  Printr-o cunoaștere corectă a Divinității

                „Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos!” spunea apostolul Petru (2 Pt. 1:2). Epignōsis este cuvântul grecesc pentru cunoaștere și înseamnă o cunoaștere exactă și corectă, o cunoașterea a lucrurilor divine și etice.

                Cunoașterea este foarte importantă, dar trebuie să fie o cunoaștere corectă în ce-L privește Dumnezeu. Mulți au cunoștințe despre Dumnezeu, dar ele pot să nu fie corecte în ce-L privește pe El. Când cunoști natura Lui, atributele, gândirea, modul cum lucrează și când Îl cunoști personal pe El, așa cum este și nu altfel, poți crește corect din punct de vedere spiritual.

                Tozer remarca și el lucrul acesta când spunea: „dacă eliminăm unul sau oricare altul din atributele Sale, rămânem cu ceva care este mai puțin Dumnezeu. Noi trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie așa cum este El și să ne comformăm cu învățăturile Lui și să ne aliniem cu ele”.

                Mă gândesc la momentul când Domnul era în Nazaret, iar cei din sinagogă, L-au scos din cetate ca să-L arunce de pe munte; dar El a trecut prin mijlocul lor (Luca 4:28-30). Câtă pace avea Mântuitorul, o pace care păzește inima și gândul (Fil 4:7). Aceasta se datorează faptului că L-a cunoscut pe Dumnezeu. El însuși spunea: și nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere (Mat.11:27).

                Știa foarte bine timpul când avea să moară. Tot timpul El afirma: nu Mi-a venit încă ceasul. Nu era timpul ca El să moară. Domnul știa foarte bine lucrul acsta. Dar când a venit timpul ca El să moară, Domnul știa, deaceea Ioan spune: Înainte de praznicul Paștelor, Isus, ca Cel care știa că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl ... (Ioan 13:1). Când I-a venit ceasul, deși tulburat fiind, totuși pacea care întrece orice pricepere, a domnit în inima Lui, iar când a fost pe cruce nu a blestemat ca ceilalți doi condamnați, ci, S-a încrezut în Dumnezeu.

3.4.2.      Prin a ne lăsa să fim „inundați” de Duhul Sfânt

                Duhul Sfânt locuiește în fiecare creștin născut din nou; .. va fi în voi spunea Domnul Isus (Ioan 14:17); „Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu,și nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Ei bine, dacă El este în noi, nu trebuie să facem altceva decât să-L lăsă să iasă afară, la suprafață.

                Duhul Sfânt este reprezentat în Scriptură ca un râu care curge din interior spre exterior:  .. dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El ..  (Ioan 7:37-39); apa pe care io voi da Eu, se va preface în el, într-un izvor de apă, care va țășni în viață veșnică (Ioan 4:14). Dar cum putem să-L lasăm ca să iasă la suprafață prin noi?

                În Ioan 12:24 spune: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod”. Cred că Watchman Nee a dat o interpretare corectă acestui verset; el a spus: „Viața adevărată este în grăuntele de grâu. Când cade pe pământ, diverse substanțe din el acționează asupra grăuntelui, făcându-i să îi crape coaja astfel încât să iasă la suprafață viața. Aceasta înseamnă că trebuie să nu iubim viața sufletului, ca să se arate Duhul de viață din noi”.

                O altă imagine simbolică este vasul de alabastru cu nardul curat și foarte scump (Mt. 26:7; Mc. 14:3; Luca 7:37). Nardul nu putea să iasă afară dacă nu era spart vasul de alabastru. După ce l-a spart iar nardul a ieșit afară, s-a umplut casa de mirosul mirului (Ioan 12:3). Toți cei din casă au simțit mirosul nardului.

                Tot astfel și noi, după ce am lăsat pe Duhul să iasă afară, trebuie să umplem locul unde suntem și toți trebuie să vadă pacea și dragostea care izvorăște din Duhul. Deoarece noi suntem o mireasmă a cunoștinței lui Hristos (2 Cor. 2:14).