Educaţia pentru odihna în Har
"Astfel, dar, iubiţii mei, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu e Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea".
La început, când am citit aceste cuvinte, am luat felurite hotărâri cu privire la ceea ce trebuie să fac. Aşa au trecut mulţi ani, până când, prin Harul lui Dumnezeu am fost luminat. În timpul intrării depline în Har, m-am adâncit în versetele de mai sus. Am recunoscut că toate lucrările mele sunt plante pe care Dumnezeu le smulge: "Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl ceresc, va fi smuls din rădăcină." Apoi am observat ceva din înţelesul cuvintelor: "Oboseşti mergând şi nu zici: 'Încetez!" Tot mai găseşti putere în mâna ta: De aceea te doboară întristarea". Câtă vreme socotim că faptele proprii sunt viaţa dumnezeiească, nu ne lăsăm. Dar când copilul lui Dumnezeu sărăceşte, îşi dă seama că nu foloseşte la nimic să facă planuri, să-şi ia avânt şi să meargă aşa înainte.
"Dacă vă întoarceţi şi rămâneţi liniştiţi, vă voi ajuta, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră. Luptaţi-vă să fiţi linistiţi!" Lupta constă în a sta liniştit şi a nu face planuri şi a alerga mereu înainte. Marta socotea ca o datorie a ei să facă mult, să-I slujească Mântuitorului. Maria stătea însă la picioarele Mântuitorului şi asculta cuvintele Lui. Ea îşi alesese partea cea bună; ea a fost sigură de fericire până la sfârşit. Dacă stăm acolo unde a stat Maria, nu unde a stat Marta, vom avea parte de aceeaşi făgăduinţă: "Ţi-ai ales partea cea bună, care nu ţi se va lua". La începutul vieţii cu Dumnezeu, lucrările proprii sunt amestecate cu lucrările lui Dumnezeu şi se crede că sunt totuna. Dar "iarba se usucă şi floarea ei cade jos; dar Cuvântul Domnului rămâne în veac." Lucrările proprii sunt o floare frumoasă. Când Dumnezeu le nimiceşte, ni se pare că murim. Dar Dumnezeu vrea să ne ţinem de Cuvântul Său.
El ne curăţeşte de faptele moarte şi ne învaţă să ne încredem în El, atunci când nu mai putem face nimic şi totuşi avem obligaţii. Când credinciosul ştie că intenţiile sale sunt nimic şi rămâne în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi se încrede în el, în felul acesta îşi duce până la capăt mântuirea cu frică şi cutremur. Când am trecut prin şcoala aceasta, şi mi s-a arătat că toate sunt altfel, am îndrăznit, în sfârşit, să mă sprijinesc pe cuvântul: "Dumnezeu e Acela care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea". În privinţa aceasta mi se părea că voinţa şi înfăptuirea merg aşa cum îmi închipuiam eu, dar nu a fost aşa. Mi se părea că Tatăl Ceresc mă lasă să stau culcat în pat! M-a apucat frica... a trebuit să mă lupt ca să fiu liniştit; aveam gândurile mele, ca şi cum aş fi fost unul care poate face lucruri mari... să dea sănătate celor bolnavi şi să scoată demonii! În cele din urma am văzut ce înseamnă că "El lucrează după buna plăcere a Sa", nu după a mea. Astfel, pentru o vreme doar, am fost liniştit trăind cu impresia că Dumnezeu doreşte să mă scape de orice fapte şi doar El să lucreze... Dar, din nou m-a apucat teama... mi se părea că înaintez destul de repede, că trebuie să fac lucrul acela sau pe celălalt... dar totuşi, eu ştiam că nu pot realiza nimic! Intrat din nou în necaz, am primit mângâiere prin versetul "Trestia frântă n-o va zdrobi şi fitilul care fumegă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr". Mi s-a părut că şi eu sunt un fitil care fumegă... Însă cuvintele "El nu-l va stinge" m-au bucurat enorm. Duceam într-adevăr o luptă crezând că eu nu vreau ceea ce vrea Dumnezeu! Atunci credeam că El o să mă înveţe ceea ce doreşte ca să fac şi am devenit din nou liniştit...
La o oră bilblică, am primit din nou o lumină prin versetul "El mă călăuzeşte pe drumul cel drept, din pricina Numelui Său." Da, am înţeles căci El mă călăuzeşte, că eu duceam lupta cea bună, că păzeam credinţa, şi mare fericire am avut atunci! Atunci am intrat cu adevărat în odihnă pricepând că Dumnezeu a lucrat ceva în mine - dar nu aşa cum îmi închipuiam eu - ci mai slăvit! Eu nu mă gândisem niciodată la o fericire aşa de mare. Ce odihnă!
Da, a te odihni înseamnă să te odihneşti! A te odihni înseamnă să nu ai teamă! A te odihni înseamnă să nu te îndoieşti! A te odihni înseamnă să fi mereu plin de curaj şi a te odihni înseamnă să nu cârteşti!
Odata mi s-a reproşat aşa: că sunt prea repezit; că apele line sunt adânci... Eu m-am apărat spunând că nu ar exista ape liniştite dacă n-ar exista izvoare vijelioase... Şi în fond, cam aşa este; la început i se pare omului care s-a întors la Dumnezeu că toate lucrurile sunt cu putinţă... cine poate spune că nu-i bine când apa de izvor se coboară vijelioasă? Pe măsură ce înainteaza pe cursul ei, devine tot mai liniştită... La fel stau lucrurile şi în cele duhovniceşti. Omul Îl primeşte pe Isus ca Mântuitor, şi apoi doreşte ca să schimbe totul. Lucrează cu propriul său foc (care de fapt e într-adevăr, un foc străin) ca în cele din urmă să recunoască căci singur nu poate face nimic bun.
Dar, să nu uităm că Dumnezeu Îşi termină lucrarea pe care a început-o! Aceasta merge din ce în ce mai bine, Domnul oferă şi voinţa şi înfăptuirea şi apoi, omul devine cu adevărat liniştit.