Copil fiind, ieșeam afară când noaptea cobora pe sat
Și întinzându-mă pe iarbă priveam spre cerul înstelat;
Iar vântul legăna salcâmii și dudul falnic, plin de rod
Ce-mi străjuiau copilăria, ce parcă și acuma-i văd.
Cu adierea lor de pace, prin frunzele ce fremătau
Prin șoapte calde-nmiresmate, copilăria-mi legănau.
Priveam și grâul cum în lanuri de-același vânt se unduia,
Cum tot șoptea-n lumina lunii ceva ce eu nu-nțelegeam.
Părea să aibă-atâtea taine, șoptind în lan din spic în spic,
Dar nu știam ce vor să spună și nu înțelegeam nimic.
Eram copil lipsit de grijuri însă cu multe întrebări:
Cum s-au creat toate acestea? Și cum e Tatăl Creator?
Cum a făcut să pună luna pe cerul nopții, înstelat?
Cum este dincolo de stele? Cât poate fi de minunat?
Și-atât de mic, ca o furnică pe lâng-un infinit gigant
Eu mă simțeam, doar pumn de tină în fața Celui Preaînalt;
Și mă simțeam atât de bine știind că Lui îi aparțin
Și că mai am un tată-n lume pe-acest pământ și-Unul divin;
Că sunt iubit cu scumpătate și pe pământ dar și în cer,
Că voi trăi și jos în lume dar și cu Tatăl în etern!
Astfel gândind în taina nopții privirea-n zări mi se pierdea,
Printre strălucitoare stele, sclipind ca-ntr-o mare perdea...
Iar razele calde-ale lunii parcă de sus se coborau
Peste liliac, regina nopții ce-al lor parfum îl răspândeau.
Cât de frumos era și câmpul de iarbă, maci și-atâtea flori,
Iar greierii ce-n serenade cântau neobosiți de zor,
Mă îndemnau parcă la vise și la odihnă să mă-ntorc
În patul moale, fără grijuri și fericit ca să adorm.
Iar când în zori, raze de soare la răsărit se arătau,
Atâtea flori mirelui soare petalele își deschideau;
Și-atât de multă frumusețe ca într-un vis mă copleșea,
Să ia tot ce-i frumos în brațe ar fi dorit ființa mea:
Grădina îmbrăcată-n rouă, pomii de roade aplecați,
Narcisele, bujorii roșii și trandafirii înfocați,
Pădurea în cărări de taine, de flori de soc și ciripit,
Poienile ca de mătase, scăldate-n soarele iubit;
Și de atâta frumusețe ce până-n depărtări vedeam,
Sub razele calde de soare, de bucurie tresăltam;
Și-mi aminteam cuvinte spuse de cei ce-n viață m-au adus,
Că este-un soare mult mai mare ce locuiește-n ceruri sus;
Că mult mai mare strălucire și frumusețe are El,
Că Soarele acela-i Domnul, Isus Hristos, Emanuel!
Mă întrebam: oare cum este și cât e de strălucitor
Și cum va fi când se va-ntoarce și se va arăta pe nori?
Știam ca jos fusese-n lume și că pe toți El i-a iubit,
Că pe o cruce ca o jertfă a fost adus și răstignit;
Că cel ce crede-n jertfa sfântă, și lasă-n urmă-al său păcat,
Va fi iertat de orice vină, va fi cu Tatăl împăcat;
Și că-ntr-o zi, mai sus de stele, mai sus de soarele frumos,
Va fi chemat și el în slavă, la glasul sfânt al lui Hristos.
*
*
*
De-atunci mulți ani în zbor trecură, iar azi în urmă eu privesc
La-ntreaga mea copilarie și de-amintiri acum zâmbesc;
Căci s-a adeverit ce Pavel spunea prin Duhul sfânt, divin:
Copil fiind, gândeam aidoma, vorbeam, priveam ca un copil.
Însă acum, fiind om mare, am înțeles Cuvântul Sfânt
Pe care nu îl înțelege deplin copilul cel plăpând.
Prin Duhul Sfânt atâtea taine pe față s-au descoperit
Și-n mine s-a făcut lumină, Cuvântul Domnului citind.
Am înțeles că grâu-n lanuri aproape e de seceriș
Și că și diavolu-și aruncă neghina neagră, pe furiș;
Că Soarele măreț și veșnic prin care totu-a fost creat,
A pregătit un loc în ceruri doar pentru grâul minunat;
Și că și azi ca în vechime prin vântul Duhului cel Sfânt,
Aleșii Săi, prin rugăciune, aduc cerul jos pe pământ!
Iar cel ce-aruncă-n grâu neghina, cu ea va arde la un loc,
În flăcări veșnice de-ocară, în infinitul iaz de foc!
Am înțeles că Tatăl veșnic, e-un Tată bun și iubitor,
Atotputernic, plin de milă, dar și un foc mistuitor!
Că șade-n cer, pe-un tron de glorie, purtat de falnici heruvimi,
Că a-ntocmit tot universul, că-a Lui e cerul sfânt, divin!
Iar Fiul Său, e Domnul vieții, eternul Soare Preaiubit,
Ce va domni peste popoare, în slavă sfântă-mpodobit!
În Cartea sfântă sunt răspunsuri la orice fel de întrebări
Și tot ce-a spus Cuvântul Vieții se va-mplini mâine, în zori!
El va veni să-și ia acasă pe-ai Săi copii, precum a zis,
Să-i ducă-n cer, la sărbătoare, în minunatul Paradis!
Va fi o zi deosebită, zi de recoltă pentru cer,
Când vom vedea atunci pe față, tot ce aici a fost mister!
Căci chiar de-am înțeles Scriptura, și tot ce Duhul Sfânt a spus,
Doar sus vedea-vom împlinirea, în ziua fără de apus.
Atunci vedea-vom strălucirea a tot ce-aici am înțeles
Și vom trăi în noi iubirea pe plaiul sfânt, Dumnezeiesc!
Mai mult decât o bucurie din inima unui copil
Ce simte-n piept dulceața verii și Creatorul ei divin,
De mii de ori va fi mai mare dulceața sfintei întâlniri,
Când va începe sărbătoarea, cântarea marii fericiri!