De fiecare dată când a avut de îndeplinit o lucrare specială, Dumnezeu a avut întotdeauna oameni pregătiţi să facă faţă acelei cerinţe. În fiecare epocă, atunci când glasul divin a întrebat „Cine va merge pentru Noi?”, a venit răspunsul: „Iată-mă! Trimite-mă!”… Avraam, Isaac, Iacov, Moise, cu blândeţea şi înţelepciunea lui, şi Iosua, cu capacităţile lui variate, au fost cu toţii angajaţi în slujirea lui Dumnezeu. Muzica Mariei, curajul şi pietatea Deborei, dragostea filială a lui Rut, ascultarea şi credincioşia lui Samuel – de toate acestea a fost nevoie. Pe Ilie, cu trăsăturile lui de caracter, Dumnezeu l-a folosit la vremea stabilită de El ca să execute judecata asupra Izabelei.
Dumnezeu nu le va oferi Duhul Său celor care nu vor întrebuinţa darul ceresc. Însă cei care se uită pe ei înşişi, căutând să îi lumineze, să îi încurajeze şi să îi binecuvânteze pe alţii, vor avea o capacitate sporită şi mai multă energie de oferit. Cu cât oferă mai multă lumină, cu atât primesc mai multă. – Southern Watchman, 31 octombrie 1905
În toate timpurile, „Duhul lui Hristos, care era în ei” (1 Petru 1,11), a făcut din adevăraţii copii ai lui Dumnezeu lumina contemporanilor lor. Iosif a fost un purtător de lumină în Egipt. Prin curăţia, bunătatea şi iubirea sa filială, el L-a reprezentat pe Hristos în mijlocul unui neam de idolatri. În timp ce israeliţii călătoreau dinspre Egipt spre Ţara Făgăduinţei, cei credincioşi dintre ei au fost o lumină pentru neamurile din jur. Prin ei, Dumnezeu a fost descoperit lumii. Daniel şi tovarăşii lui, în Babilon, şi Mardoheu, în Persia, au răspândit raze strălucitoare de lumină în mijlocul întunericului de la curţile împărăteşti.
În acelaşi fel, ucenicii lui Hristos sunt aşezaţi ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Prin ei, îndurarea şi bunătatea Tatălui sunt înfăţişate înaintea lumii cufundate în întunericul înţelegerii greşite a lui Dumnezeu. Văzând faptele lor bune, ceilalţi ajung să-L mărească pe Tatăl de sus, deoarece este evident că există un Dumnezeu pe tronul universului, al cărui caracter este vrednic de laudă şi de a fi imitat. Dragostea divină, care străluceşte în inimă, şi armonia creştină manifestată în viaţă sunt ca un crâmpei de cer oferit oamenilor de pe pământ, pentru ca ei să-i poată aprecia desăvârşirea. În felul acesta, oamenii ajung să creadă „dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi” (1 Ioan 4,16). În felul acesta, inimile care altădată erau păcătoase şi stricate sunt curăţite şi transformate, ca ei să se poată înfăţişa „fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pagina 41, 42