Marea noastră nevoie este acea cunoaştere de Dumnezeu care realizează transformarea caracterului. Dacă împlinim scopul Său, în viaţa noastră trebuie să se vadă o descoperire a lui Dumnezeu care să corespundă cu învăţătura din Cuvântul Său.
Experienţa lui Enoh şi a lui Ioan Botezătorul ne arată cum ar trebui să fie experienţa noastră. Trebuie să studiem mai mult viaţa acestor oameni – unul a fost luat la cer fără să vadă moartea, iar celălalt a fost chemat pentru a pregăti calea Domnului, pentru a îndrepta cărările, înainte de prima venire a lui Hristos.
Despre Enoh este scris că a trăit şaizeci şi cinci de ani şi că a născut un fiu, iar după aceea a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. În primii ani de viaţă, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu, se temuse de El şi păzise poruncile Lui. Însă, după naşterea primului său fiu, el a ajuns la o experienţă mai înaltă; el a fost atras într-o mai relaţie mai apropiată cu Dumnezeu. Când a văzut dragostea copilului faţă de tată, încrederea lui simplă în ocrotirea lui, când a simţit tandreţea profundă şi fierbinte a inimii lui faţă de primul lui fiu, el a învăţat lecţia valoroasă despre dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de om, prin darul Fiului Său, şi despre încrederea pe care copiii lui Dumnezeu o pot avea în Tatăl lor ceresc. Dragostea infinită şi de nepătruns a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit subiectul meditaţiilor lui, zi şi noapte. Cu toată ardoarea sufletului său, el a căutat să le dezvăluie această dragoste oamenilor în mijlocul cărora trăia. …
Odată cu scurgerea secolelor, credinţa lui a devenit mai puternică, dragostea lui a devenit mai arzătoare. Pentru el, rugăciunea era respi¬raţia sufletului. El trăia în atmosfera cerului. …
Puterea lui Dumnezeu, care lucra prin servul Său, era simţită de cei care ascultau. Unii au luat aminte la avertizare şi s-au lepădat de păcate, însă marea mulţime şi-a bătut joc de avertizarea solemnă. …
Timp de trei sute de ani, Enoh căutase curăţia de inimă, spre a putea fi în armonie cu cerul. Timp de trei secole, el umblase cu Dumnezeu. Zi de zi, tânjise după o relaţie mai strânsă; comuniunea devenise din ce în ce mai apropiată, până ce Dumnezeu l-a luat la Sine. El se aflase pe pragul lumii veşnice, la numai un pas de ţara celor fericiţi; şi acum, porţile se deschideau, umblarea cu Dumnezeu, atât de îndelung exersată pe pământ, continua, şi el a trecut prin porţile Cetăţii Sfinte – primul dintre oameni care a intrat acolo. …
La o astfel de comuniune ne cheamă Dumnezeu. Sfinţenia de caracter a celor răscumpăraţi dintre oameni la a doua venire a Domnului trebuie să fie ca aceea a lui Enoh. – Mărturii, volumul 8, pagina 329-331