N-am fi știut nicicând


N-am fi ştiut nicicând ce e iubirea,
Rătăcitori, pierduţi, urmându-ne doar firea,
De n-ai fi coborât din cerul de lumină,
Asupra-Ţi să ne iei a noastră vină...

N-am fi ştiut nicicând că este viaţă,
Înlănţuiţi, pieriţi în a uitării ceaţă,
De nu ai fi păşit prin Cruce în mormântul,
Ce ne ţinea robiţi... prin moartea-Ţi ne-ai luat locul.

N-am fi ştiut nicicând de Soare, de speranţă,
Cu sufletul înfrânt şi inima o zdreanţă...
Nu mai puteam simţi cu fiinţa îngheţată,
De n-ai fi strălucit în noaptea-ntunecată.

N-am fi putut nicicând să ne trăim credinţa,
Când contemplam la neant, plăcându-ne nefiinţa
Şi ne creasem ţel din moarte şi nonsensuri...
De n-ai fi adus Tu har şi adevăr din ceruri.

Noi n-am avut nimic, dar le-am primit pe toate,
Minunile cereşti, create doar prin moarte,
Căci tot ce-i sfânt se naşte prin curatul sânge,
Când trupul Tău străpuns, din dragoste Se frânge.

Noi nu suntem nimic, dar suntem azi părtaşii,
Celei mai mari comori ce nu au împăraţii...
Christos e Adevăr, Iubire şi Speranţă...
Să nu uităm nicicând şi să trăim credinţa!
Încă un pas, şi-un ceas... aceasta-i biruinţa!