E obosit pământul de boli și de venin,
De-atâta răutate, de stricăciune, chin. .
Mai mult ca niciodată e omul cufundat
În mlastina ce trage sufletul jos, în iad!

E plin de-atâtea rele, desfrâu și oameni răi,
Păcatul e o modă servită-n mii de căi!
E prea sătul pământul, cu-Edenul începând
Și până azi, paharul pân' la refuz umplând!

Mai poți răbda, Părinte, veninul diavolesc? . .
Pe cei creați din Tine, ce-atâta Te hulesc? ...
Mai poți răbda, Părinte, pe omul ce-a-ntrecut
Sodoma și Gomora, de-atâta rău facut? . .

Eternule Părinte, de mâine vei veni
Să judeci omenirea lovind-o cu urgii,
Știind că ai in lume copii salvați prin Har,
'Nainte de urgie răpește-ne-n Țoar! . .

Căci Tu ne-ai spus odată, prin Sfântul Tău Cuvânt,
Că-n ceasul încercării vom sta în brațul Sfânt!
Că-n Tine nu e frică și-i mare mila Ta,
Iar cei iubiți de Tine în ceruri vor intra!

În sfântă așteptare ne închinăm smeriți
Plecați în rugăciune, cu cei dragi nelipsiți!
Cu toții împreună uniți într-un sfânt dor
Pân' va suna trompeta plecarea spre-alte zări!