Virtuţile aduc cu sine puteri de înţelegere şi niveluri de protecţie. Dragostea revelează ceva, bunătatea îţi dă puterea de a pricepe anumite lucruri, smerenia te face să vezi ceea ce mândria îţi ascunde.

Există o concepţie greşită care spune că virtutea este o slăbiciune exploatabilă. Că dacă eşti bun, de exemplu, oamenii vor profita de tine. Ba chiar umblă o vorbă: „Nicio faptă bună nu va rămâne «nepedepsită»”.

Ei bine, bunătatea nu înseamnă totuşi prostie. Ea nu înseamnă să faci orice pentru oricine. Şi oricând. Cu adevărat prostie este însă bunătatea fără „marginile” înţelepciunii. Dacă bunătatea ta este virtute şi, deci, vine de sus, vei primi şi puterea de a o trăi în mod înţelept şi nelimitat în acest mod. Nelimitat, pentru că bunătatea este Viaţă. Şi ca orice este Viaţă, ea nu are margini.

Din contră, în păcat şi viciu există nenumărate graniţe şi slăbiciuni. Păcatul te îndreaptă spre propria ta cădere şi pregăteşte terenul pentru aceasta. El te lasă descoperit în faţa atacurilor şi îţi complica viaţa în moduri greu de descâlcit.

Virtutea îşi are aşadar înălţimile şi libertăţile sale, iar păcatul adâncimile şi poticnirile sale. Liber fiind să alegi, te poţi ridica până la cer pe aripile uneia, dar poți şi coborî în străfundurile abisale pe topoganul celeilalte.

Viața virtuoasă nu este o seacă, mecanică și continuă corvoadă pentru îndumnezeire. Este de fapt un rod al alegerilor corecte, înțelepte și își are dulceața și frumusețea sa. Există o satisfacție în virtute pe care însă nu o poți nici măcar bănui până nu trăiești cuprins de ea. Nu o bănuiești pentru că este asemenea unui cufăr închis pe care trebuie să-l deschizi ca să-și reveleze bogăția.