Planul lui Dumnezeu: Omul după chipul Său 

“Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” ( Geneza 1:27)

Aceasta este ceea ce afirmă Biblia, adică Dumnezeu, şi orice altceva este nebunie pentru că Îl face pe Dumnezeu mincinos. Omul are valoare atât timp cât poartă acest chip dat de Dumnezeu şi se îngrijeşte de el, căutând să fie cât mai aproape de modelul original.

Este adevărat că, prin căderea lui Adam, prin păcat, frumuseţea acestui chip a fost deteriorată iremediabil şi că, oricât efort am face nu vom mai fi, în această viaţă, ceea ce am fost înainte de Cădere. Problema noastră este că, datorită păcatului, am pierdut adevărul şi aşa am trăit până când Dumnezeu Însuşi a venit pe pământ, luând trup de om, în Persoana Domnului Isus Hristos. El a mărturisit următoarele:

Ioan 10:30 „Eu şi Tatăl una suntem.”

Ioan 14:9 „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?”

Unei lumi aflate în derivă, care a pierdut pe drum adevăratul sens al existenţei, care nu mai ştia ce trebuie să fie şi trăia în întunericul părerilor proprii despre sens şi existenţă, Dumnezeu se arată în toată frumuseţea Lui prin Persoana Domnului Isus Hristos. Scopul venirii Lui în lume nu a fost doar de a ne mântui, adică de a rezolva problema păcatului în care omenirea s-a scufundat tot mai mult după Cădere, păcat care ne acuza în faţa Legiuitorului Drept şi Imparţial şi care nu-l putea trece cu vederea, ci şi de a ne da un model de cum ar vrea Dumnezeu Tatăl să fim, sau să ne arate cât de mult ne-am îndepărtat de la adevăratul chip care odată semăna cu Dumnezeu.

Putem privi la Isus şi să ştim cum arată Dumnezeu şi putem apoi privi la noi şi să constatăm cât de departe de acest chip suntem. Şi de aici începe drumul restaurării şi aceasta este adevărata religie, relegare de Dumnezeu. Dumnezeu ne iartă păcatele, prin credinţa în Domnul Isus care le-a luat asupra Lui şi a plătit înaintea lui Dumnezeu Tatăl, împlinind nevoia de dreptate. De acum vina aceasta imensă nu mai apasă asupra celui ce crede în Isus, Dumnezeu iartă şi îl socoteşte drept înaintea Lui, datorită lucrării lui Hristos, şi omul, prin credinţă redobândeşte acel statut de fiu al lui Dumnezeu şi chipul lui începe să se transforme din zi în zi, după chipul Celui ce l-a creat.

Din păcate omului i-a fost mai la îndemână să se oprească şi să rămână la iertarea dată de Dumnezeu, prin credinţă (aceasta dacă a ajuns aici şi a putut face pasul decisiv de la lupta de a fi mântuit prin fapte – luptă atât de comună tuturor religiilor), şi nu a înţeles (sau nu a dorit să înţeleagă) că planul lui Dumnezeu mai înalt este de a ne reda acest chip frumos pe care l-am pierdut cândva în negurile vremii. Aşa se face că avem oameni religioşi, chiar foarte religioşi, dar care nu seamănă cu Hristos. Şi aceasta nu poate fi decât o mare tragedie.

Între timp noi facem tot felul de clasificări despre oameni. Îi categorisim după statutul social, după influenţa în societate, după nivelul de inteligenţă, umor sau după frumuseţe, după bogăţiile acumulate sau nu, etc. Dăm valoare oamenilor şi îi considerăm mai oameni funcţie de astfel de criterii.

Dar singura clasificare cu adevărat reală o face Dumnezeu pentru că numai El poate aprecia cu adevărat cât de mult am ajuns să semănăm sau nu cu El. El nu apreciază ca şi noi şi nu Îl impresionează că unul este director, nici măcar episcop sau preşedinte de stat. Pentru Dumnezeu ceea ce contează este ca omul, indiferent ce ar fi în această existenţă trecătoare, să semene tot mai mult cu El, adică cu Isus Hristos despre care Tatăl a făcut acea afirmaţie plină de bucurie: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!”.

Aceste exclamări ale satisfacţiei părinteşti divine atunci când vre-unul dintre copii primului Adam se ridică din tiparul ţărânii şi, prin credinţă şi ascultare de Dumnezeu Tatăl, primesc din nou strălucirea chipului Său, se aud de fiecare dată când se întâmplă un astfel de eveniment. Nu auzim cu urechile glasul Tatălui dar ştim că El nu este parţial şi se bucură de fiecare reuşită a copiilor Săi cu aceeaşi bucurie şi satisfacţie ca şi la vederea Domnului Isus atunci când era pe pământ şi împlinea voia Tatălui din ceruri. Marele Avraam este un astfel de exemplu. Dumnezeu a ajuns să rostească pentru el aceste cuvinte care îţi dau fiori:

15 „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam

16 şi a zis: „Pe Mine însumi jur” zice Domnul „pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu,

17 te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei.

18 Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Geneza 22).

Ce se întâmplase şi ce a putut să smulgă din inima şi gura lui Dumnezeu astfel de cuvinte de apreciere? Era chipul nou pe care îl primise Avraam, prin credinţă. Chip nou manifestat prin ascultarea de Dumnezeu, prin hotărârea lui de a renunţa la ce a avut mai drag, de dragul lui Dumnezeu. Era ceva total neobişnuit lumii care, după chipul vechiului Adam, era obişnuită cu a apuca totul pentru ea, de a face aşa cum i se părea mai bine pentru ea, de a nu-i păsa de Dumnezeu sau de oameni. De fapt Avraam semăna mult cu Dumnezeu prin faptul că a dat, a renunţat la ce a avut mai scump, iar fiul său Isaac semăna deja cu Dumnezeu Fiul atunci când de bună voie s-a întins pe altarul zidit de tatăl său pentru a se aduce ca jertfă.

Marele apostol Pavel mărturisea despre el şi colaboratorii lui următoarele:

10 „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.

11 Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.

12 Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.” (2 Corinteni 4)

Nu este acesta chipul celui de-al doilea Adam, Domnul Isus Hristos? Şi dacă despre Domnul Isus şi despre patriarhul Avraam, Tatăl a avut acele cuvinte mari de apreciere, oare despre Pavel şi sfinţii care au lucrat şi luptat alături de el să fi fost cuvintele şi bucuria Tatălui mai puţine? Nu cât făceau ei era important cât felul în care o făceau şi faptul că semănau tot mai mult cu Dumnezeu era secretul fericirii şi bucuriei Tatălui care îşi vedea copiii călcând pe urmele Domnului Isus.

Ne bucurăm de faptul că Tatăl, prin Hristos, ne iartă şi ne duce în cer. Aceasta este un mare har: să fim izbăviţi de mânia lui Dumnezeu care se va revărsa peste omenirea care a refuzat oferta de pace a lui Dumnezeu şi s-a încăpăţânat să meargă pe drumul ei. Dar trebuie să vedem un alt har la fel de mare pe care Dumnezeu Tatăl ni-l face. Şi acest har este faptul că ne dă posibilitatea, ba chiar ne cheamă la a purta din nou chipul Său, de a fi asemeni Lui. Nu dintr-o dată deşi dintr-o dată ne naşte din El prin credinţă. Ce se întâmplă cu adevărat în omul născut din Dumnezeu nu este că acesta a ajuns perfect, desăvârşit, cât că în el se stârneşte un dor aprins, ca un foc care mistuie, de a fi ca Dumnezeu. Şi pe măsură ce acest foc arde şi nu se stinge ard treptat toate imperfecţiunile şi impurităţile vechiului chip pe care l-am purtat şi care se mai manifestă uneori din pricina cărnii şi a ispitelor lui Satan, şi ajungem tot mai asemănători Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Apostolul Pavel spunea că „noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3:18) Suntem schimbaţi treptat, pe măsură ce ne deprindem tot mai mult a privi la Hristos şi a tânji tot mai mult să fim ca El. Tânjirea, dorinţa, sunt mobilul care îl determină pe Dumnezeu să lucreze în noi. Pentru că nu noi ne putem transforma în chipul Său, aceasta este în totalitate lucrarea Lui, dar El va lucra pe măsură ce noi ne vom dori să o facă şi vom striga la El după ajutor atunci când ne vom vedea limitările şi neputinţele. În Ieremia 29 cu 13 Dumnezeu spune: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”

Strigătul lui Pavel: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...” nu este strigătul unui om cufundat în păcat şi rob păcatului ci tocmai al unui om eliberat de puterea păcatului dar care, în trup fiind şi influenţat uneori de carnea veche, nu mai vrea nimic din ea ci tânjeşte cu ardoare şi disperare chiar, să poarte întru totul chipul perfect al lui Dumnezeu. De aceea ne îndeamnă Dumnezeu să nu avem despre noi o părere mai înaltă decât se cuvine. Această părere înaltă este un obstacol în calea lucrării lui Dumnezeu în noi spre desăvârşire. Un om cu o părere bună despre el nu va tânji după mai mult. El este satisfăcut şi mulţumit cu ceea ce este, ori noi nu putem fi mulţumiţi până ce chipul lui Dumnezeu nu va fi şi chipul nostru în totalitate. Ca să nu ajungem la disperare Dumnezeu ne spune că nu vom ajunge la acest chip în timpul existenţei noastre pământeşti dar trebuie să ne dorim cu toată puterea să ajungem să fim ca El, chiar aici pe pământ. Apostolul Ioan o spune clar la 1 Ioan 3 cu 2: „Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”

Suntem ai Lui pentru că am fost născuţi din El, prin credinţa în Domnul Isus, şi am primit acel chip nou, dar desăvârşiţi vom fi atunci când vom sta în faţa Lui, în slavă. Atunci se va întâmpla un lucru extraordinar: VOM FI CA EL! Cine va fi ca El? Cei ce şi-au dorit din toată inima acest lucru cât timp au trăit pe acest pământ, care au flămânzit şi însetat după Dumnezeu, scârbiţi de păcat şi dornici de sfinţenie. Cei care nu şi-au mai dorit nimic din firea veche şi care au luptat cu această fire, răstignind-o mereu. Cei străini şi călători pe acest pământ. Atât de diferiţi de lume şi, din păcate, atât de diferiţi de marea masă a celor ce se numesc creştini, care spun că au credinţă dar care poartă chipul lumii şi îl poartă cu bucurie.

Acesta este, în final, singurul criteriu prin care Tatăl va valida sau nu ceea ce am fost în scurta noastră străfulgerare pe acest pământ. Scurtă dar suficientă pentru ca Dumnezeu să-Şi facă lucrarea în noi. Când El va sta la Marea Despărţire şi Judecată şi când va pune oile la dreapta şi caprele la stânga criteriul după care va face despărţirea va fi Chipul lui Isus, chip primit prin credinţă şi ascultare de El. Nu ce ai făcut ci ce chip ai purtat. Iar cei ce au purtat acest chip au şi făcut, evident. Însă unii au făcut fără să poarte acest chip şi toată facerea lor nu le va fi folosit la nimic. Pentru că Dumnezeu vrea oameni după chipul şi asemănarea Sa.

Ce plan măreţ are Dumnezeu Tatăl pentru rasa decăzută a omenirii! Dacă înţelegem lucrurile aşa abia atunci înţelegem bine de ce diavolul se luptă din răsputeri să pervertească acest chip al lui Dumnezeu în noi şi prin toată această propagandă pentru homosexualitate. A spune că nu mai există bărbat şi femeie, că acestea sunt noţiuni abstracte şi demodate, că fiecare este ceea ce vrea să fie, înseamnă a degrada rasa umană atât de jos încât mai jos de atât nu poate să fie. Un chip mai îndepărtat de Dumnezeu ca şi acesta nu poate exista. Dacă idealul este asemănarea cu Hristos opusul este modelul bărbatului-femeie sau al femeii-bărbat.

Dar, ca să nu fie nicicând confuzie în mintea noastră, Biblia afirmă aşa: “Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu;” şi despre aceasta am vorbit până acum, dar apoi merge mai departe, ştiind Dumnezeu ce vremuri grele vor veni peste omenire şi spune răspicat şi clar, pentru orice minte, sofisticată sau nu: „ parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”

(Geneza 1:27)

Văzând toată această luptă care se duce pentru pervertirea chipului lui Dumnezeu în om se mai îndoieşte cineva că există Dumnezeu şi că există şi un diavol?