Înfuriaţi de o asemenea rezistenţă calmă, aceşti barbari l-au pus lângă un copac şi i-au bătut mâinile în cuie, una deasupra celeilalte. Apoi, adunând nişte ramuri uscate, au făcut o grămadă la picioarele lui. Hans îşi dădu seama că i se apropia sfârşitul. Voiau să-l ardă de viu. El Îl ruga din nou pe Dumnezeu să aibe grijă de mama lui. Apoi, privind spre cer, începu să cânte tare cu vocea lui minunată imnul: "O, Mielul lui Dumnezeu!"
Ajunse la al patrulea vers, turcii se pregăteau sa aprindă focul... când deodată se auzi o trompetă.
"Germanii! Germanii!" - strigară turcii şi, cuprinşi de panică, fugiră care-ncotro.
Hans continuă să-şi cânte imnul cu o inimă recunoascătoare şi curând văzu nişte oameni din regimentul său venind repede prin pădure. Au alergat la el, l-au îmbrăţişat, l-au eliberat, vai!; mai degrabă l-au scos din cuie. L-au întrebat ce s-a întâmplat, dar Hans nu mai avea putere şi căzu inconştient în braţele lor. Au făcut imediat o targă de ramuri şi au acoperit-o cu frunzele care fuseseră strânse pentru a da foc victimei. Ducându-l cu schimbul pe sărmanul Hans întins pe targă, au ajuns la tabără după multe ore.
Acolo Hans a primit cea mai atentă îngrijire. A avut febră mare câteva zile. Dar Dumnezeu a vrut să-l ţină în viaţă pentru acea mamă bună care se ruga pentru el în satul ei îndepărtat, făra să ştie ce s-a întâmplat. După câteva saptămâni, Hans a putut vorbi. Când le spuse povestea, camarazii îi explicară că le pierduseră urma turcilor, şi că au rătăcit două ore prin desişul acelei păduri, când o melodie binecunoscută le ajunse la urechi. "Acesta este Hans cu imnul lui ' O, Mielul lui Dumnezeu!" strigară ei şi se luară după voce.
Când Hans se însănătoşi, era evident că nu mai putea rămâne în armată. Mâinile lui erau prea tare rănite. S-a întors acasă pe jos, încetul cu încetul, străbătând Germania. Colonelui îi dăduse o sumă de bani pentru că nu voia ca acel tânăr curajos să trebuiască să cerşească pentru mâncare. În serile frumoase, ţăranii mergeau să-l audă pe un soldat palid şi slăbit cântând imnul "O, Mielul lui Dumnezeu!" în timp ce-şi urma drumul.
Vă puteţi imagina întâlnirea dintre Hans şi mama sa şi cât I-au mulţumit lui Dumnezeu în genunchi pentru bunătatea Sa. Hans s-a reîntors la munca sa din grădină. Când în timpul plimbării de seară ajungeau la pădure, ca în vremurile de demult, îl puteaţi vedea pe fiul văduvei lipindu-se de un copac, ridicându-şi mâinile deasupra capului şi, în acea poziţie, cânta imnul sau favorit. Când ajungea la al patrulea vers, se oprea şi spunea zâmbind:
"Mamă, nu auzi sunetul trompetei? Dumnezeu îi trimite. Vin să-l salveze pe bietul tău Hans."
Toată lumea îl iubea pe Hans. Obişnuiau să vină seara să-l vadă. Mamele îşi aduceau copiiii la căminul lui "Hans Crucificatul".
El spunea că acest nume îi aparţine doar Salvatorului şi-i ruga să nu-l mai strige aşa. Dar ţăranilor le plăcea să folosească acest nume. Pe lângă asta, Hans era ţinut la mare cinste şi, chiar după ce s-a dus la Cel care i-a fost la necaz, deveni repede cunoscut în toată regiunea drept "Hans Crucificatul".