Într-o după-amiază, în timp ce unul din copii exersează la pian în camera de alături, recitesc de mai multe ori versetul în versiunea dezvoltată a Bibliei:

   "Isus a răspuns: Aceasta este lucrarea (slujirea) pe care o cere Dumnezeu de la voi: să credeţi în Acela pe care El L-a trimis (să vă ţineţi strâns de, să vă încredeţi în, să vă bazaţi pe, să aveţi credinţă în Trimisul Său)".

   Aceasta e sarcina mea de fiecare zi, lucrarea pe care îmi cere Dumnezeu s-o fac? SĂ AM ÎNCREDERE. Tocmai lucrarea din faţa căreia mă trag înapoi. Să am încredere în Fiul, să am încredere în înţelepciunea din spatele acestei clipe; să mă încred acum. Aceasta e încrederea: o lucrare, un efort. Efortul de a mă sprijini pe dragoste. O lucrare împlinită cu atenţie, cu concentrare. Câteodată, prea adesea, refuz să-mi adun energia pentru aşa ceva. Mi se pare mai uşor să mă stresez şi să mă tem. Mi se pare mai uşor să las mintea să alerge pe tărâmul îngrijorării decât s-o disciplinez, să-i pun frâul şi "ochelarii de cal" şi s-o învăţ să înainteze cu paşi fermi şi liniştiţi, fără să se lase îngrozită de spectrele care se îngrămădesc la orizont. Oare stresul şi îngrijorarea sunt semnele unui suflet prea leneş, prea indisciplinat ca să privească ţintă spre Dumnezeu şi să rămână în dragoste?

   Sunt întrebări care nu-mi plac; nu-mi place să matur praful adunat în aceste colţuri întunecate din care strălucesc perechi de ochi. Dar o întrebare se cere pusă şi chiar o pun, cu voce tare, ca şi cum aş întreba gama do major care răsună cu multă siguranţă: nu merită bucuria efortul de a ma încrede?

   Fiindcă degeaba mă păcălesc singură: stresul nu îmi aduce bucurie.

   De fapt, s-ar putea ca stresul să fie mult mai rău decât atât:

"Cine crede (cine se ţine strâns de Evanghelie, are încredere în ea, se bazează pe ea şi pe Cel despre care ea vorbeşte...) va fi salvat, dar cine nu crede (cine nu se ţine strâns de Evanghelie, nu are încredere în ea, nu se bazeaza pe ea şi pe Cel despre care vorbeşte ea) va fi condamnat."

   Fără încrederea în vestea bună a lui Isus, în vestea bună despre mântuirea lui Dumnezeu chiar în această secundă, fără o încredere activă, exercitată clipă de clipă, în vestea bună despre un Dumnezeu suveran peste toate şi întotdeauna bun, cum putem avea pretenţia să credem pe deplin? Iată încrederea care-mi lipseşte: convingerea că şi dacă se va întâmpla lucrul de care mi-e frică, Dumnezeu mă va purta prin el. Încrede-te în Evanghelie în întregul ei - inclusiv clipa de faţă, care e şi ea o veste bună - şi vei fi salvat. Alege stresul, îngrijorarea, teama, respinge lucrul pe care ţi-l dă Dumnezeu acum - care e şi el tot o veste bună; refuză să te încrezi - şi vei fi condamnat.

   De-abia încep sa-mi dau seama ce presupune acest lucru aici, în mijlocul crizei economice, în agitaţia vieţii de părinte, în vârtejul ameţitor al secolului douazeci şi unu. De-abia încep sa înţeleg, şi ce înţeleg îmi pune un nod în gât:

   DACĂ CREDINŢA AUTENTICĂ ŞI MÂNTUITOARE IMPLICĂ ÎNCREDEREA, ATUNCI A ALEGE STRESUL E O DOVADĂ DE NECREDINŢĂ... DE ATEISM...

   ORICE NU E RECUNOŞTINŢĂ ŞI ÎNCREDERE E ATEISM PRACTIC.

   Mă înfior... Poate că opusul credinţei nu e îndoiala. Poate că opusul credinţei e frica. Poate că lipsa credinţei nu constă atât în respingerea intelectuală a existenţei lui Dumnezeu, cât în frica, în refuzul de a crede în existenţa unui Dumnezeu BUN. Dacă  nu cred inclusiv cu emoţiile mele, în mod practic, în bunătatea lui Dumnezeu, SUNT eu o presoană care crede? Nu trebuie credincioşii sa creadă? Nu trebuie cei mântuiţi să se încreadă în Mântuitorul lor ? Fiindcă da, suntem mântuiţi de păcate, dar suntem mântuiţi şi de frică.

   Există, desigur, cauze organice, fiziologice ale fricii; poate fi vorba de un dezechilibru hormonal pentru care e nevoie de un tratament. Eu am luat medicamente şi bine am făcut. Nu orice anxietate e de origine spirituală. Dar ştiu şi mărturisesc şovăind: mare parte din îngrijorarea mea s-a datorat lipsei de credinţă, ezitării de a mă încrede în mâna cea buna a lui Dumnezeu, mulţumindu-I.

   Pun supa pe foc şi pâinea în cuptor şi înţeleg că nevoia mea cea mai mare e să mă bucur în Dumnezeu; ştiu că nu pot trăi bucuria adâncă în El câtă vreme încrederea mea în El nu e astfel. Şterg şi lustruiesc chiuvetele şi îmi dau seama că a mă încrede în Dumnezeu e nevoia cea mai urgentă pe care o am. Dacă m-aş încrede profund în Dumnezeu, în toate domeniile vieţii mele, oare aceasta n-ar vindeca în profunzime neliniştea, autoînvinuirea şi rănile din sufletul meu?

   Frica sugrumă, terorizează; am nevoie de un remediu şi remediul acesta e încrederea. ÎNCREDEREA E TOTUL.

   Dacă frica piperniceşte viaţa, atunci viaţa care primeşte tot ce vine de la Dumnezeu în clipa prezentă... creşte?

   Aprind lumânările, tai pâinea pentru cină.