Credința
Mulți oameni sunt religioși sau credincioși în felul lor, care cred că manifestă o credință, dar care nu au credința promovată de Scriptură. Aceștia consideră credința lor una bună, însă de cele mai multe ori este o credință înșelătoare. Diavolul este foarte șiret în privința inventării a tot felul de credințe false. Lucrul acesta l-a făcut și cu primii oameni, Adam și Eva, când i-a amăgit, și în urma căreia s-au arătat necredincioși față de Dumnezeu: „Dar mã tem ca, dupã cum șarpele a amãgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gîndurile voastre sã nu se strice dela curãția și credincioșia care este fațã de Hristos” (2 Corinteni 11:3).
Solomon spunea în cartea Proverbele astfel: „Multe cãi pot pãrea bune omului, dar la urmã se vãd cã duc la moarte” (Proverbele 14:12). Oamenii se pot auto înșela. Domnul Isus spunea: „Ochiul este lumina trupului. Dacã ochiul tãu este sãnãtos, tot trupul tãu va fi plin de luminã; dar dacã ochiul tãu este rãu, tot trupul tãu va fi plin de întunerec. Așa cã, dacã lumina care este în tine este întunerec, cît de mare trebuie sã fie întunerecul acesta!” (Matei 6:22-23). Cu alte cuvinte spunea Domnul Isus, ai grija la cine privești. De ce? Pentru că păcat înseamnă să nu te mai uiți la Isus sau a-ți greși ținta. Autorul epistolei către Evrei spunea: „Sã ne uitãm țintã la Cãpetenia și Desãvîrșirea credinței noastre, adicã la Isus„ (Evrei 12:2). Apostolul Pavel spunea că nu toți au același duh de credință (2 Corinteni 4:13).
Un evanghelist a ținut într-o seară o predică despre credință. La urmă a venit la el un tânăr care i-a zis următoarele:
- Mi-a plăcut predica dumnevoastră despre credință, din seara aceasta. Vreau să vă spun că și eu sunt un tânăr credincios, domnule evanghelist.
- Da? Mă bucur să aud aceasta. Dar ce credință ai?
- Credința mea este credința bisericii mele, spunea tânărul.
- Să o luăm invers, spunea evanghelistul. Care este credința bisericii tale?
- Credința bisericii mele este credința mea.
Văzând că nu ajunge la ideea centrală a întrebării, evanghelistul spune:
- Tu și cu biserica ta, ce credință aveți?
- Eu și cu biserica mea avem aceeași credință.
Tânărul din ilustrație nu știa ce crede. Așa sunt mulți și astăzi, persoane care nu știu ce cred sau care au o credință nefondată biblic.
O singură credință
Apostolul Pavel spune biserici din Efes că este un singur Domn, o singurã credințã, un singur botez (Efeseni 4:5). Este o singură credință mântuitoare, nu sunt mai multe. Dar care este această credință? Este credința dată apostolilor, care au revelat-o pe paginile Scripturilor: „vã îndemn sã luptați pentru credința, care a fost datã sfinților odatã pentru totdeauna” spunea Iuda (Iuda vs. 4).
Spune versurile unei cântări creștine:
Doamne dă-mi vechea credinţă
În ea vreau să cred şi eu.
A crezut în ea şi Pavel
A crezut în ea şi Sila
Au crezut în ea toţi sfinţii
În ea vreau să cred şi eu.
Doar această credință mântuie și nu în obiecte sau alte lucruri, în alte persoane sau ființe decât în Isus Hristos. Când Pavel și Sila erau întemnițați în închisoarea din Filipi, acolo era acel gardian care au pus următoarea întrebare: „Domnilor, ce trebuie sã fac ca sã fiu mîntuit?”. Pavel și Sila i-au rãspuns: „Crede în Domnul Isus, și vei fi mîntuit...” (Fapte 16:30-31). Numai credința în Domnul Isus mântuie. Domnul Isus este singura cale spre Dumnezeu: „Isus i-a zis: „Eu sînt calea, adevãrul și viața. Nimeni nu vine la Tatãl decît prin Mine” (Ioan 14:6). De ce? Pentru că este singura Persoană, om și Dumnezeu deopotrivă, care a murit pentru păcatele noastre. Pavel spunea: „Cãci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care S'a dat pe Sine însuș, ca preț de rãscumpãrare...” (1 Timotei 2:5-6). Ioan apostolul spunea: „El este jertfa de ispãșire pentru pãcatele noastre” (1 Ioan 2:1), căci „în nimeni altul nu este mîntuire: cãci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mîntuiți” (Fapte 4:12).
Fiindcã „oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” – Romani 10:13
Atenție!!! Aceasta nu înseamnă a crede într-un Isus istoric. Ci a intra într-o relație personală cu Isus Cel viu.
Definiția credinței
A avea credință nu înseamnă a da crezare la orice și oricine. Solomon spunea: „Omul lesne crezãtor crede orice vorbã, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge” (Proverbe 14:15). Credința nu înseamnă a crede orice datină sau vorbă a oamenilor în domeniul religios sau alte aspecte ale vieții, ci a crede numai ce spune Dumnezeu. Prin urmare credința este o stare a inimi de acceptare a Cuvântului lui Dumnezeu.[1] După cum spunea și Tozer: „Adevăratul om al credinței este rareori credul, iar omul credul rareori are credința adevărată”.[2]
În limba greacă avem cuvântul „pistis” care înseamnă convigere a adevărului lui Dumnezeu. Autorul epistolei către Evrei spune: „Și credința este o încredere neclintitã” (Evrei 11:1).
Termeni apropiați sunt:
a. Încredere – „Cãci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcã ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecãruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperitã o neprihãnire, pe care o dã Dumnezeu, prin credințã și care duce la credințã, (încredere) dupã cum este scris: „Cel neprihãnit va trãi prin credințã” (Romani 1:16-17).
b. Credincioșie – „... credincioși adevãrului, în dragoste, sã creștem în toate privințele, ca sã ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 5:15).
Credința este o deplină încredere că o persoană va lucra conform cuvântului dat sau unei promisiuni. Pavel afirmă: „În adevãr, fãgãduințele lui Dumnezeu, oricîte ar fi ele, toate în El sînt „da”; de aceea și „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20), iar în altă parte este scris că Dumnezeu nu poate să mintă (Tit 1:2). (Aș dorii să readuc aminte că nu credința în orice persoană poate mântui decât numai în Isus Hristos) Dacă Dumnezeu a spus că va da viața veșnică celor care cred în Fiul Său (cf. Ioan 3:15), atunci trebuie să fiu convins de lucrul acesta, că Dumnezeu va face întocmai. Domnul a spus: „Eu le dau viața vecinicã, în veac nu vor pieri„ (Ioan 10:28). Această credință, (credința în Domnul Isus) îi aduce păcătosului mântuirea prin jertfa de pe Golgota, iar Dumnezeu îl îmbracă cu neprihănirea Sa.
Se spune despre un student credincios care vestea Cuvântul tuturor oamenilor pe care îi întâlnea, în campusul universitar în care stătea. Așa că a obținut permisiunea de a susține evanghelizări într-una din sălile de clasă. Într-una din zile a văzut un om învârstă care spărgea piatră și pe care l-a invitat la una din zilele în care își ținea predicile. Acesta i-a răspuns:
- Dacă spargi piatră două ore în locul meu, voi merge.
Bătrânul crezând că nu putea sparge piatra și astfel era scutit de a merge duminica la evanghelizare.
- S-a făcut, a spus tânărul cu entuziasm.
Dar după ceva timp, bătrânul văzând că sparge piatra la fel de bine ca el, voia să scape de tânăr onorabil, dar nu știa cum să o facă. După terminarea celor două ore tânărul îi spuse:
- Eu am terminat ce am promis.
- Tu ești student și studiez, dar eu am uitat mai mult decât ai învățat tu. Voi predicatorii aveți o singură coardă pe vioară: Credeți și pocăiți-vă. Nu am auzit niciodată pe cineva să explice ce este credința. Dacă îmi spui ce este credința voi merge la adunare, spunea bătrânul.
- Credința, spunea tânărul, este a sparge piatră două ore pentru cineva care mi-a promis că vine la evanghelizare. Mi-a spus că dacă sparg două ore piatră în locul lui va veni la evanghelizare. Îl cred, și dacă este om de cuvânt va fi acolo.
- Vrei să spui că dacă Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt, așa cum m-ai luat tu pe mine, înseamnă că am credința care mântuiește? a întrebat bătrânul.
- Eu nu cunosc o altfel de credință mântuitoare, decât a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Dumnezeu spune că oricine crede în Fiul Său va fi iertat de orice păcat și îndreptățit.
- Deci dacă eu, spunea bătrânul, cred că Isus a murit pentru păcatele mele, voi fi iertat și îndreptățit înaintea lui Dumnezeu?
- Dumnezeu afirmă acest adevăr și El întotdeauna respectă ceea ce a promis.
Apoi Domnul Isus a mai spus: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovãrați, și Eu vã voi da odihnã” (Matei 11:28), atunci eu trbuie să cred că El va face lucrul acesta. Dar aici mai intervine și acțiunea omului de aintra în posesia odihnei (despre lucrul acesta vom discuta mai încolo).
Credința face lucrurile nevăzute reale, ca și când ar fi privite cu ochiul liber. Evrei 11:1 spune: „Și credința este o încredere neclintitã în lucrurile nãdãjduite, o puternicã încredințare despre lucrurile cari nu se vãd”.
Când patriarhul Avraam a fost chemat de Dumnezeu să plece din patria lui într-o altă țară, spune Scriptura că prin credințã Avraam, cînd a fost chemat sã plece într'un loc, pe care avea sã-l ia ca moștenire, a ascultat, și a plecat fãrã sã știe unde se duce (Evrei 11:8). Avraam nu văzuze niciodată țara în care Dumnezeu voia să-l ducă. Însă a dat dovadă de credință prin faptul că a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu, și a acționat conform acestuia. Dar el a înțeles că dincolo de țara pământească pe care avea s-o i-a de moștenire, există o altă țară, una mai bună, una cerească în care Dumnezeu avea de gând să-l ducă; „Cãci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cãrei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10).
Avraam L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Aceasta este credință. Credința înseamnă pur și simplu să iei cuvântul lui Dumnezeu și să-i dai ascultare, pentru că este cuvântul lui Dumnezeu. înseamnă să crezi ce spune Dumnezeu, pur și simplu pentru că El a spus-o.[3]
Pentru noi astăzi, putem afirma ca și Avraam că așteptăm o casă al cărui meșter ziditor este Isus: „În casa Tatãlui Meu sînt multe locașuri. Dacã n'ar fi așa, v'aș fi spus. Eu Mã duc sã vã pregãtesc un loc. Și dupã ce Mã voi duce și vã voi pregãti un loc, Mã voi întoarce și vã voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, sã fiți și voi” (Ioan 14:2-3). Lucrul acesta, ne face să vedem prin credință casa pregătită de Domnul. Nu putem explica ce ne așteaptă în ceruri, pentru că Pavel spunea: „Dar, dupã cum este scris: „Lucruri, pe cari ochiul nu le-a vãzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s'au suit, așa sînt lucrurile, pe cari le-a pregãtit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc” (1 Corinteni 2:9), însă le credem și le așteptăm.
Credința face imposibilul posibil. Apostolul Pavel spunea că noi umblăm prin credință, nu prin vedere (2 Corinteni 5:7). Când prorocul Elisei împreună cu poporul Israel era în război cu poporul Sirienilor, și când Israel era înconjurat de armata siriană, ucenicul lui Elisei văzât doar armata Siriei, a exclamat: „Ah! domnul meu, cum vom face?” (2 Regi 6:15). Ucenicul nu văzuse nici o cale de scăpare de armata siriană, a crezut un lucru imposibil de realizat. Dar prorocul îi spune: „Nu te teme, cãci mai mulți sînt cei cu noi decît cei cu ei” (vs. 16). Iar când ucenicului lui Elisei i se deschid ochii, el vede muntele plin de cai și de carã de foc împrejurul lui Elisei (vs. 17).
Știința spune că lumea a evoluat dintr-o așa numită explozie în univers numită Big-Bang. Și încearcă să explice universul prin știința și înțelepciunea omenească. Numai că Dumnezeu, prin apostolul Pavel spune despre știința și înțelepciunea lumii astfel: „Voi prãpãdi înțelepciunea celor înțelepți, și voi nimici priceperea celor pricepuți. Cãci întrucît lumea, cu înțelepciunea ei, n'a cunoscut pe Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:19, 21).
Dumnezeu a creat lumea din nimic, iar lucrul acesta trebuie crezut nu explicat; „Prin credințã pricepem cã lumea a fost fãcutã prin Cuvîntul lui Dumnezeu, așa cã tot ce se vede n'a fost fãcut din lucruri cari se vãd” (Evrei 11:3). Unul din părinții Bisericești numit Augustin spunea: „Cred ca să înțeleg”.
Multe minuni revelate în Sfânta Scriptură nu se pot explica. Căci dacă s-ar putea explica, atunci nu ar mai fi numite minuni. Ele trebuie crezute.
Sursa credinței
Credința este darul lui Dumnezeu. „Cãci prin har ați fost mîntuiți, prin credințã. Și aceasta (credința) nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Aceasta nu înseamnă că eu sunt mântuit pe baza credinței mele personale (nu aceasta este cauza), ci este prin credință, adică prin canalul credinței. După cum spunea și Helge Stadelmann că, credința este mijlocul, calea, prin care îi revine omului darul harului al mântuirii. Deci nu sunt mântuit fără credință; dar în același timp, nu sunt mântuit „pe baza” credinței mele, de parcă credința ar fi un merit pe baza căruia Dumnezeu ar trebui să mă mântuie.[4]
Dacă este dar, atunci eu nu trebuie decât să-l accept și să-l primesc. Este ca și acel profesor care într-o zi a vrut să le arate elevilor său despre cum poate fi primită credința în inimă. A pus pe catedră ceasul pe care-l purta la mână. Era un ceas scump. Și a spus:
- Ceasul acesta poate fi al vostru. Trebuie numai să veniți și să-l luați.
Copii fiind nedumeriți și neștiind ce să creadă, nu au îndrăznit să meargă să ia ceasul de pe catedră. Prin urmare nici nu au crezut că profesorul poate să le ofere în dar, gratis, un ceas așa scump. Dar la un moment dat un tinerel s-a ridicat și a mers să ia ceasul de pe catedră. Se gândea în sinea lui: „Nu am nimic de pierdut”. A mers, a luat ceasul și a fost al lui.
Isus Hristos este desăvârșitorul credinței. „Sã ne uitãm țintã la Cãpetenia și Desãvîrșirea credinței noastre, adicã la Isus ...” (Evrei 12:2). Cât timp stau cu ochi ațintiți spre Isus, eu pot să îmi desăvârșesc credința. Lucrul acesta se poate face doar în aplicație practică. Doar exersând. Nu pot să stau cu mâinile în sân, și să cer la Dumnezeu să-mi mărească credința iar aceasta să se întâmple instantaneu, ca și cum Domnul ar dator să facă lucrul acesta.
Tozer spunea: „Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă lui Dumnezeu”.[5] Aș dori acum să redau o întâmplare Biblică ca sa susțin acest lucru. Ea se găsește în Evanghelia lui Matei 14:22-36, în umblarea lui Petru pe mare. După ce Domnul silește pe ucenici să traverseze marea Tiberiadei, se duce ca să se roage pe munte singur. În timpul acesta, corabia era învãluitã de valuri în mijlocul mãrii; cãci vîntul era împotrivã. Cînd se îngîna ziua cu noaptea (Grecește: în a patra strajã.), Isus a venit la ei, umblînd pe mare. Cînd L-au vãzut ucenicii umblînd pe mare, s'au spãimîntat, și au zis: „Este o nãlucã!” Și de fricã au țipat. Isus le-a zis îndatã: „Îndrãzniți, Eu sînt; nu vã temeți!” „Doamne”, I-a rãspuns Petru, „dacã ești Tu, poruncește-mi sã vin la Tine pe ape.” „Vino!” i-a zis Isus. Petru s'a coborît din corabie, și a început sã umble pe ape ca sã meargã la Isus. Dar, cînd a vãzut cã vîntul era tare, s'a temut; și fiindcã începea sã se afunde, a strigat: „Doamne, scapã-mã!”. În tot timpul în care Petru s-a uitat la Isus a mers pe ape, dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut, apoi a început să se afunde. Știți de ce a început să se afunde? Isus ne dă răspunsul: „Puțin credinciosule, pentruce te-ai îndoit?”. Petru a început să se afunde din pricina necredinței pentru că s-a uitat la valuri și nu la Isus.
Cu alte cuvinte umblarea merge împreună cu privirea. Minunea umblarii pe ape nu se va întâmpla niciodată dacă nu ai privirea îndreptată la Isus Hristos, Autorul credinței. Marcu spune: „Iar ei au plecat și au propovãduit pretutindeni. Domnul lucra împreunã cu ei, și întãrea Cuvîntul prin semnele, cari-l însoțeau” (Marcu 16:20). Semnele nu se vor întâmpla dacă nu mergem prin credință în Numele Domnului, cu Evanghelia.
Duhul Sfânt este Administratorul credinței. „Roada Duhului, dimpotrivã, este: ... credincioșia” (Galateni 5:22). „Pistis”, este cuvântul din greacă pentru credincioșie, cuvânt pe care l-am dezbătut în capitolele anterioare. Credința este darul lui Dumnezeu administrat în om de către Duhul Sfânt.
Cum este administrată credința? Biblia spune: „credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos” (Romani 10:17). Duhul administrează credința doar celor care îi dau voie să facă lucrul acesta. O persoană răspunde, acceptând promisiunile făcute de Dumnezeu prin Cuvântul Său, iar mai apoi lăsând ca acestea să-i fie aplicată de Duhul Sfânt. Mai spune Scriptura: „Însã mulți din ceice auziserã cuvîntarea, au crezut...” (Fapte 4:4).
Lucrul acesta produce două mari benefici în viața celui care primește. Și anume:
a. Curăția sufletului – „Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevãr, v'ați curãțit sufletele prin Duhul ...” (1 Petru 1:22) – „Sfințește-i prin adevãrul Tãu: Cuvîntul Tãu este adevãrul” (Ioan 17:17).
b. Nașterea din nou – „... fiindcã ați fost nãscuți din nou nu dintr'o sãmînțã, care poate putrezi, ci dintr'una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu și care rãmîne în veac” (1 Petru 1:23) – „Dar tuturor celor ce L-au primit, adicã celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sã se facã copii ai lui Dumnezeu; nãscuți nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13).
Credința și faptele
Încă de la începutul creștinismului oameni au intrat într-o confuzie a ceea ce înseamnă mântuirea. Mântuire prin credință sau prin fapte? Unii de pe timpul lui Pavel învãțau pe frați și ziceau: dacã nu sînteți tãiați împrejur dupã obiceiul lui Moise, nu puteți fi mîntuiți (Fapte 15:1). Au încercat să adaoge la mântuire unele lucruri, fapte sau altele. Dar învățătura Scripturii este cu totul diferită.
Dar ce înseamnă a fi mântuit? Mântuire înseamnă să fiu salvat de dușmani mei spirituali și anume: satan, păcatul și lumea. Salvarea de moartea eternă și înzestrarea omului cu vața eternă.[6] Aceasta înseamnă mântuire.
Această mântuire nu a fost și nu este inițiativa omului ci a lui Dumnezeu Tatăl. În epistola apostolului Pavel către Tit spune: „în nãdejdea vieții vecinice, fãgãduite mai înainte de vecinicii de Dumnezeu, care nu poate sã mintã” (Tit 1:2). El este inițiatorul.
Cel care a realizat-o este Dumnezeu Fiul. Când îngerul trimes de Dumezeu lui Iosif să-i vorbească despre nașterea Mântuitorului, el spune: „Ea va naște un Fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru cã El va mîntui pe poporul Lui de pãcatele sale” (Matei 1:21). Cum a realizat-o? Murind pe cruce pentru păcatele noastre.
Dumnezeu Duhul Sfânt aplică mântuirea oamenilor care de bună voie aleg să creadă Evanghelia revelată în Cuvânt. Apostolul Petru spune: „fiindcã ați fost nãscuți din nou nu dintr'o sãmînțã, care poate putrezi, ci dintr'una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu și care rãmîne în veac” (1 Petru 1:23), iar Domnul Isus spunea: „Isus i-a rãspuns: „Adevãrat, adevãrat îți spun, cã, dacã nu se naște cineva din apã și din Duh, nu poate sã intre în Împãrãția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5).
Dacă este lucrarea lui Dumnezeu în totalitate, atunci ce pot adăoga eu la această mântuire? Nimic. La jertfa Domnului Isus nu putem adăoga nimic. Fiindcă dacă adăugăm ceva la jertfă, înseamnă că jertfa Domnului nu este suficientă.
Dar atunci se contrazice Pavel care spune că suntem mântuiți prin credință și nu prin fapte (Efeseni 2:8-9) cu Iacov care spunea: credința fãrã fapte este zãdarnicã (Iacov 2:20). Categoric nu! Atunci și Pavel s-ar contrazice chiar și pe sine însuși. Într-o parte spune despre mântuirea prin credință (Efeseni 2:8-9), iar în altă parte spunea că femeia este mântuită prin nașterea de copii (1 Timotei 2:15).
Ce vrea să spună apostolul Pavel este următorul lucru: justificarea oamenilor păcătoși este numai prin credință. După ce Pavel dovedește vinovăția rasei umane (Romani 1-3), când spunea că nu este nici un om neprihãnit, niciunul mãcar (vs. 10), el face următoarea afirmație: „Cãci nimeni nu va fi socotit neprihãnit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplinã a pãcatului” (vs. 20). Cu alte cuvinte nu prin fapte suntem noi socotiți justificați, ci doar prin credință: „Dar acum s'a arãtat o neprihãnire (Grecește: dreptate), pe care o dã Dumnezeu, fãrã lege-despre ea mãrturisesc Legea și proorocii și anume, neprihãnirea datã de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (vs. 21-22).
Iacov spune următorul lucru: justificare credinței este prin fapte. Contextul în care Iacov îl spune, este că cei care declarau că au credință nu o confirmau printr-o conduită compatibilă cu viața de creștin. Această afirmație nu trebuie interpretată în sensul că faptele izvorâte din credință ar mântui, ci o credință care nu produce fapte este o credință moartă.[7] Cu alte cuvinte trebuie să-ți demonstrezi credința prin fapte. Pavel spunea lui Filimon: „Îl rog ca aceastã pãrtãșie a ta la credințã sã se arate prin fapte, cari sã dea la ivealã tot binele ce se face între noi în Hristos” (Filimon 1:6).
Este ca și cum ai spune: am credința că scaunul mă ține. Dar nu îți demonstrezi credința decât dacă te așezi cu toată greutatea ta pe acel scaun. Doar așa îți poți demonstra credința. Altfel este o credință moartă, o credință la nivelul intelectului. Dar nu uita: „Tu crezi cã Dumnezeu este unul, și bine faci; dar și dracii cred... și se înfioarã!” (Iacov 2:19).
Dacă ne vom demonstra credința faptic, atunci noi vom fi arãtați ca fiind epistola lui Hristos, scrisã de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cernealã, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatrã, ci pe niște table cari sînt inimi de carne (2 Corinteni3:3). Și după cum spunea un evanghelist, că sunt cinci Evanghelii. Matei, Marcu, Luca, Ioan și creștinul. Dar dintre toate, cea mai citită este a cincea, adică creștinul.
Aș dorii să închei cu această afirmație:
„Și fãrã credințã este cu neputințã sã fim plãcuți Lui! Cãci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sã creadã cã El este, și cã rãsplãtește pe cei ce-l cautã” (Evrei 11:6).
[1] Iosif Anca, Faptele firii pământești, studiu – vol 2, pg. 205-206
[2] A. W. Tozer, Călătorim pe un drum stabilit, ed. Perla Suferinței, Suceava, 2014, pg. 11
[3] Martyn Lloyed – Jones, De la teamă la credință, ed. Discipolul, Cluj – Napoca, 2012, pg. 68
[4] Helge Stadelmann, Epistola către efeseni, ed. Lumina lumii, Korntal, Germania, 2001, pg. 80-81
[5] http://www.resursecrestine.ro/maxime/
[6] Charles C. Ryrie, Teologie elementară: Ghid sistematic pentru înțelegerea adevărului biblic, Agape, Făgăraș, 1998 , pg, 253
[7] Ioan Tipei, Studii exegetice în Noul Testament, ed. Pleroma, București, 2004, pg. 84-85