Când spui mireasă, spui veșmânt alb și curat,
Spui și fecioară care pentru Mire s-a păstrat
Neîntinată, ca un crin ce-i proaspăt înflorit,
Simțind că dragostea mult așteptată a sosit.
Când spui mireasă, spui puritate-n Legământ
Cu mirele curat, care-o iubește atât de mult;
E precum o comoară sigilată pentr-un prinț
Chemat de dragoste și de-ale inimii dorinți.
*
Privind în jurul tău uimit, parcă nu-ți crezi
Tot ceea ce în lumea de-astăzi poți să vezi:
Mirese multe îmbrăcate-n alb veșmânt
Însă o viață întinată dedesubt purtând. .
Și multe urme au venit și au trecut,
Ele s-au întinat cu nonșalanță tot mai mult
Și cu aceeași nonșalanță și zâmbind
Îmbracă un veșmânt nemeritat, cu ochi ce mint...
Nu știi ce să mai faci. . să râzi? . . să plângi? . .
Mai vezi că le aclamă fanii (tot mai mulți). .
Galeș zâmbesc și-aproape cred c-acel veșmânt
Le fac mirese pentru-o zi, (dar doar în gând).
Căci rochia de mireasă e ca un veșmânt curat
Ce-i îmbrăcat pe-un trup plin de noroi pătat
Și astfel și veșmântul cel curat se va păta,
Purtând rușinea, murdăria ca pecete-a sa.
E-o pângărire a veșmântului din Dumnezeu,
E-o pângărire a sfințeniei, iar Cuvântul Său,
Simbolul sfânt, călcat e în picioare, în noroi
De-așa zise "mirese", umblate peste munți și peste văi.
Altarul sfânt, Dumnezeiesc, e pângărit,
Simbolul purității este murdărit, batjocorit. .
Pare că lumea s-a întors cu susu-n jos,
Că are preț nu ce e sfânt, ci doar ce e păgân, hidos...
Te doare inima să vezi ce s-a ajuns,
Cu câte patimi și păcate lumea s-a străpuns,
Însă mai am o bucurie: că-n al Domnului popor,
Mai sunt și azi mirese care se păstrează pentru mirii lor!
Când spui Mireasă, spui veșmânt alb și curat
Ce-n Casa Domnului pentr-un scump Mire s-a păstrat.