Bucurii, pe pământ, sunt puține și trec
Precum frunzele, toamna, purtate de vânt
Nici un dor nu rămâne, în fire, întreg
Și-n țărână se frâng și ambiții și cânt!

Și clipe, și ore, și zile, și nopți
Se destramă plutind pe al timpului vad.
Ne oprim și-ntrebăm pe la uși, pe la porți
Câte “frunze” mai sunt, câte “frunze” mai cad!

Ramuri uscate, pălămidă și teci
“Înfloresc” rușinos îndrăznind spre ‘nălțimi,
Pe colinele sterpe și goale poteci
Au rămas doar petale din falnicii “crini!”

Părtășii nu mai sunt cum trăit-am cândva
Și credința curată e palidă-n zori,
Nici un cor mai cântă așa cum cânta
Și ce rare sunt azi ale vieții comori!

Pe pământul străin, cu Biserici pierdute
Străjuit de gunoaiele “domnilor regi”,
Cu păcatul murdar la rang de virtute
Numai dorul de Cer ne mai ține întregi!

Numai dorul de Cer, de Cetatea divină,
Dorul de Tatăl, de Domnul Cristos
Frânge durerea din inimi și-alină
Sufletul sincer, curat, credincios!

*
Bucurii și necazuri aici se-mpletesc
Iar moartea ne poartă în tristul mormânt,
Dar tot ce-a pus Domnul în omul ceresc
Și dorul de Cer, nu moare nicicând!


Florești, Cluj