„Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea". (Romani 5:11)

   Înaintea împăcării trebuie să fi fost o duşmănie. Noi eram duşmanii Iui Dumnezeu, de aceea peste faptele noastre rele, peste păcatele noastre se aşternea blestemul. Unica şi inevitabila lor urmare era moartea. În vederea unei împăcări, ţinând seama de dreptatea Iui Dumnezeu, trebuia achitată mai întâi plata păcatului. De aceea când Noul Testament vorbeşte de împăcare, vorbeşte totdeauna de moartea Domnului în trupul Său. Acest adevăr este arătat în Romani 5:10: „când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său.” În Efeseni 2:16 ne este spus că Domnul a împăcat cu Dumnezeu „pe cei doi (evrei şi neamuri) într-un singur Trup." Iar la Coloseni 1:21: ni se spune: „El ne-a împăcat acum prin trupul lui de carne, prin moartea Sa.” În 2 Corinteni 5 ne este arătat că Dumnezeu era în Cristos ca să împace lumea cu Sine însuşi.

   „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Dar mai mult: Ca om în trup a fost făcut păcat. Datorită vrăjmăşiei faţă de Dumnezeu El a fost pus deoparte, ca prin judecată, noi care odinioară am fost duşmani, să primim împăcarea. Aceasta-i în întregime lucrarea lui Dumnezeu în Cristos Isus; noi n-am putut face nimic şi nici nu puteam să ne împăcăm cu Dumnezeu prin noi înşine.

   Ce har minunat că Dumnezeu nu are nimic să ne reproşeze pentru starea noastră veche, ba mai mult ne-a dat Duhul Său. „Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu” (1 Cor. 2:12). Da, către noi El spune ca odinioară către Avraam: „Scoală-te străbate ţara în lung şi în lat căci ţie ţi-o voi da."

   Sfinţenia vieţii unită cu o supunere adâncă a sufletului trebuie să izvorască din adevărata părtăşie cu suferinţele lui Cristos; căci nu se poate ca răul moral şi suferinţele sufleteşti să poată sta în faţa acestor suferinţe.