Prichindel

Mai demult, cândva… odată,
Trăia ‘ntr-un sat, un băieţel;
Ştiut era de lumea toată,
Pe numele de Prichindel.

Era cam mic, dar nu-i păsa
Căci era şmecher şi frumos
Doar că, mereu el tot fura...
Şi era un mare mincinos.

Părinţii, supăraţi pe el,
Îi spun cu drag: Cere-ţi iertare!
Îi pare rău lui Prichindel,
Dar mâine, minte şi mai tare.

Chiar doamna Învăţătoare, la o clasă,
I-a spus că, de mai minte tot la fel
Trimite “nota” la părinţi acasă,
Şi sigur, va fi vai de el...

Copiii afară-l ocoleau...
Deşi era cel bun la jocuri;
Sărmanii, cred că se temeau,
Să nu rămână fără lucruri.

Căci dipăruseră fulare, şi mănuşi,
O minge roşie, după meci, odată...
Şi zgarda, cea de piele, a lui Lăbuă,
De negăsit,… a fost furată!

Duminica, mereu la adunare,
Învăţătorul la copii le tot spunea,
Că doar prin Isus, poţi avea iertare
Şi ce urât e furtul, şi minciuna cât de rea.

Dar Prichindel, vai, nu credea
Deşi în jur, cei dragi, mereu i-au spus
Că Dumnezeu poate vedea
Şi că Îl supără chiar pe Isus.

Într-o seară,-n drum spre casă,
Prichindel înmărmurii...
O Fiinţă luminoasa,
Chiar în faţa lui zări...

-Isus, în sat la mine,-n strada mare?
‘mi –apare mie,… chiar dacă sunt mic?
-Copile, ce ai tu în buzunare?
-Eu?... Oh!... Să ştii, ca n-am nimic.

-Nimic?,… duios, atunci Isus răspunde:
Ai pixul Mariei şi lanterna lui Daniel...
De Mine, nu te poţi ascunde!
Ai vrea să-ţi fac şi Eu la fel?

Să mint, când zic că te iubesc...?
Să-ţi fur apoi părinţi, şi prieteni, tot ce ai?
Nu vezi că, dacă fac aşa, greşesc?
Te rog, tot ce-ai furat, ‘napoi să dai.

Din pământ ochii-şi ridică
Prichindel… cam ruşinat...
Tremurând şi plin de frică
Însă… se trezeşte-n pat.

Ah, ce bine, c-a fost vis!
Sau a fost…. realitate?
Prichindel buimac şi-a zis:
Nu mai vreau să fac păcate!

Nu mai vreau să mint, nicicând
Şi să fur, nu mai doresc.
Eu, de azi, am doar un gând:
Pe Isus să Îl iubesc!

Dau ‘napoi tot ce-am furat,
Tuturor, le cer iertare...
Mulţumesc că m-ai iertat!
Prichindel, e azi… mai mare.