Un simbol de credinţă - Iov

Mă întorc cu gându-adesea peste veacuri
Cu întâmplări şi fapte-adevărate
Care-au răzbit prin negurile vremii
Din timpuri vechi, apuse si uitate.
Cu oameni puşi de Tatăl sfânt de-o parte
Plecaţi de multă vreme-n veşnicie
Lăsând în urmă-o viaţă de credinţă
Exemplu de urmat, o pildă vie.

Demult, trecut-au mii de ani
De când aievea, pe pământ
Trăia un suflet credincios,
Cucernic şi cu Duhul Sfânt.
Un om curat, neprihănit
Şi temător de Dumnezeu,
Care-L slăvea pe Cel de sus
La bucurii, dar şi la greu.

Şi trăia omul fericit
Cu cei ai săi zece copii
Avea cămile, boi, măgari
Şi multe alte bogăţii,
Avea argaţi şi slujitori
Şi turme mari de oi avea
Era cel mai de seamă om,
Cel mai vestit în ţara sa.

Dar iată că cel rău văzându-l
Că-şi duce traiul lui tihnit
Nu se împăca deloc cu gândul
Că omul este fericit.
Că Dumnezeu îi da de toate
Iar el pe Domnu’ Îl proslăvea
Şi s-a gândit cu răutate
Să-i facă viaţa cât mai grea.

S-a dus la Tronul sfânt zicând:
Eu Doamne am venit să-Ţi spun
Că acest Iov nu-i chiar aşa
Precum socoţi de sfânt şi bun.
E om vestit şi lăudat
Că tot ce-a vrut i-ai dat în viaţă,
Dar dacă îi iei din ce i-ai dat
Să vezi că te blesteamă-n faţă.

Ştii bine că nu-ţi dau crezare,
Răspunse bunul Dumnezeu
Dar ca să-l punem la încercare
Te las să-i faci cât vrei de rău
Poţi să-i distrugi averea toată
Să văd dacă-i aşa cum spui,
Dar mâna ta cea blestemată
Să n-o ridici asupra lui!

Şi s-a deslănţuit vrăjmaşul
Cu ură asupra omului
Nenorociri veneau grămadă
Pe Iov şi peste casa lui.
Un foc căzut din cer, de sus
I-a ars tot ce-a agonisit
Întreg avutul i-a distrus
Şi toţi copiii i-au murit.

Necazuri mari dădeau năvală
Şi-l împingeau în disperare
Când l-a lovit şi-o cruntă boală
Cu răni din cap până-n picioare.
Dar el, în marea lui durere
Dispreţuit şi umilit,
Căzut, bolnav, fără putere
Credinţa nu şi-a părăsit.

Nevastă-sa-i spunea adesea,
Mânată tot de duhul rău,
Să nu mai creadă şi să moară
Să-L blesteme pe Dumnezeu.
Veneau şi vechii lui prieteni
Să-l ispitească-n suferinţă
Cu gânduri şi cu vorbe grele
Să-l depărteze de credinţă.

Iov stăruia în rugăciune
Smerit în duh şi resemnat
Rostind cu adâncă înţelepciune
„Domnul a dat, Domnu’ a luat”
Slăvit să fie al Său nume
Slăvită fie voia Sa,
Căci gol am fost trimis în lume
Şi gol la Tatăl voi pleca.

Nu-i nimeni mai presus de Domnul
Lumină vie în bezna nopţii
El singur hotărăşte ceasul
Când voi străbate valea morţii,
Căci pe pământ omul nu este
Decât pribeag, un călător,
Dar Dumnezeu rămâne veşnic
Înalt şi drept Judecător.

El este însăşi existenţa
Cu tot ce-i viu, tot ce-i suflare
El poate clătina pământul
Din temelii cu munţi şi mare.
Şi-i poate răsturna într-o clipă
Pe cei mai tari şi mai puternici
Dar faţa Sa îi luminează,
Şi pe cei buni şi pe nemernici.

O, Doamne, de-ar fi cu putinţă
Mi-aşi cântări durerea, chinul,
Simt reci fiori în întuneric
Dar răbdător aştept seninul.
Când mâna Domnului răneşte
Dar omul în credinţă-i treaz,
Tot mâna Lui tămăduieşte
Şi îl ridică din necaz.

Văzând cât este de puternic
Credinţa lui atât de mare
Şi-a-ntors spre el iar Domnul faţa
Cu şi mai multă îndurare.
L-a vindecat, i-a dat putere
Şi starea bună de la început,
Copii, averi şi binecuvântări mai multe
Decât vreodată în viaţă a avut.

Dar o comoară infinit mai mare,
Răsplată pentru el în veşnicie,
I-a dăruit Domnul în ceruri,
În strălucita Sa Împărăţie.
Şi Tatăl sfânt l-a pus pe Iov de-o parte
Pentru tăria lui în suferinţă
Să fie scris pentru eternitate
În Cartea sfântă, un simbol de credinţă.

Aceste povestiri de peste veacuri
Sunt fapte şi trăiri adevărate,
Care-au răzbit prin negurile vremii
Din timpuri vechi, apuse şi uitate.
Să nu lăsăm să se aştearnă praful
Peste Scripturi şi Cronici sau Hrisov
Să fim şi noi o stâncă de credinţă
Şi neclintiţi în Domnul, ca şi Iov.