S-au dus cuvinte, vitregind durerea
De tainicul îndemn al ostoirii
Și-acum, captiv în plasa nevorbirii,
Împerechez speranța cu tăcerea.

S-a-ntins covorul gros de împietrire
Pe cântul meu, cândva voios și clar,
Pătrund încet în anotimp polar
Ca jertf-adusă pentru nimicire.

Mă-ntorc să văd picioarele pe care
Le-am uns cândva cu mirul parfumat-
Și pletele pe jos le-am așezat,
Și mir mai am... dar nu mai sunt picioare.

Îmi faceți semn că astăzi nu mai vine?
Dar după „azi” e mâine... mâine... mâine.