Ce anume e har într-o lume ca a noastră?
Sună telefonul. Levi doarme încă. Fac un salt de lângă pat, încerc să ridic receptorul înainte de următorul ţârâit. E John, cumnatul meu, îmi dă veşti despre înmormântarea baieţelului din familia menonită.
Nici nu-mi pot imagina o durere ca aceasta... Mă gândesc la umbre şi la goluri. Doare prea tare ca să vorbesc. Levi respiră greu pe canapea, întreg şi aici.
"Am vorbit cu unchiul lui." Vocea lui John e calmă. "Au pace. Se gândesc la felul cum s-a întâmplat accidentul, din cauza unei serii de incidente neobişnuite. Unul măcar să nu se fi întâmplat, şi lucrurile nu s-ar fi terminat aşa."
Levi suspină. Mă aşez lângă el şi îi trag pătura peste umeri, în timp ce John continuă încet la celălalt capăt al firului: "Ai lui s-au resemnat. Aşa a vrut Dumnezeu."
Scutur din cap, scutur necredinţa şi greutatea care îmi apasă pieptul. Deci poate să şoptească asta şi în casa băiatului mort?
Harul lui Dumnezeu... Harul lui Dumnezeu...
Credinţa neclintită a inimilor zdrobite din camera cu sicriul îi priveşte în ochi pe cei veniţi cu condoleanţe şi le spune cu voce sigură: "Domnul a dat, Domnul a luat. Binecuvântat să fie Numele Domnului" (Iov 1.21). De două ori stătusem la biserică pe aceeaşi bancă pe care stătuse John, la înmormântările celor doi fii ai săi; întorsesem capul şi văzusem cu ochii mei cum John, în picioare cu ceilalţi, cânta desluşit: "Binecuvântat să fie Numele Domnului." De două ori cântase versetul lui preferat în faţa sicrielor celor doi fii ai săi. Parcă-l văd stând acolo curajos, în timp ce cântarea curgea vers după vers şi lacrimile credinţei îi acopereau faţa şi zâmbetul de pe buze. Cu un nod în gât, îmi întorsesem ochii de la priveliştea aceea glorioasă şi sfâşietoare şi mă afundasem în apele propriei mele dureri. Credinţa pe care o văzusem la John, credinţa care vorbise în casa băiatului mort - această credinţă dă carne şi oase unor versete precum cel din Efeseni 5.20:
"Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos."
Şi Cuvântul Se face trup în trupul lor, pe buzele lor rostind mulţumirea aproape imposibil de rostit.
Închid telefonul şi rămân mult timp în picioare, uitându-mă pur şi simplu la Levi, băiatul care respiră. Care trăieşte. Aseară a cerut o porţie suplimentară de îngheţată, a lins siropul de mentă scurs pe farfurioară. S-ar fi putut să nu fie aşa. Noaptea trecută a dormit lângă fratele lui într-un pat cu cearceafuri curate. S-ar fi putut să nu fie aşa... Azi dimineaţă s-a trezit, a mers prin iarba umedă de rouă şi întreţesută cu pânze de păianjeni. De ce el? A lucrat cot la cot cu tatăl lui în şopron, a dat voiniceşte cu mătura şi a râs când tatăl lui i-a spus că a început să facă nişte muşchi pe cinste. S-ar fi putut să nu fie aşa...
Cine merită măcar un singur har?
Un şir alb de nori cumulus aleargă de-a lungul lui iulie, lăsând pe câmpuri umbre cenuşii. Levi geme şi ridică mâna bantajată pe pernă. Îmi vin în minte cuvinte despre daruri de seară şi minuni din zori de zi:
Iată, apune o altă zi
În care am avut urechi, mâini
Şi de jur împrejur lumea întreagă;
Mâine începe o nouă zi.
De ce am parte de două?
Această întrebare n-o pune nimeni? De ce avem parte de două? De ce suntem răsfăţaţi cu trei? Cu un şir de zile de har?
Nu e destul că primim şi un singur dar? Când mă gândesc la chipurile mamelor din cimitire - la propria mea mamă- eu, cea al cărei copil trăieşte, aş vrea să strig "NU!" Nu, nu e! Îmi vine să încleştez amândoi pumnii şi sa sparg acea uşă cu nerecunoştinţa care vrea mai mult. De ce nu ne e dat un şir nesfârşit de zile? Cum de Se aşteaptă Dumnezeu să ne luam rămas bun de la ochii, urechile şi mâinile unor fiinţe care ne sunt mai scumpe decât ochii, urechile, mâinile noastre?
Oare nu fiindcă însăşi inima Lui ne aşteaptă Acasă? Fiindcă, dacă nu spunem "La revedere!" aici, cum vom putea să ne întâlnim cu El dincolo? Fiindcă iată lentilele prin care vedem viaţa:
"Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El".
Marginea de la pansamentul lui Levi e îmbibată de sânge. Pun flaconul de Tylenol la loc în dulap. Scot pixul din spira caietului mereu deschis pe masă, caietul în care număr până la o mie, la infinit, şi scriu:
Degetul lui Levi
Pansamente şi antinevralgice
Că avem parte de două - o minune a harului pe care n-o observ aproape niciodată.
Când înţeleg că nu Dumnezeu îmi e dator, ci, dimpotrivă, eu am faţă de El o datorie imensă, oare nu totul devine dar?
Căci El ar fi putut să nu îmi dea nimic.