Nu-I vina Ta că mai colinzi pe uliți prăfuite
și nici că ai venit abia acum.
E vina mea și-a gândurilor mele necinstite
care-au cernut peste iubire numai scrum.

Nu-I vina Ta că ai venit atât de aproape
iar eu Te-am cântărit într-un negoț meschin
când noaptea vieții se luptă să nu mă scape,
iar Tu mureai ca un tâlhar străin.

Nu-I vina Ta că azi colindu-i fără Tine,
nici că irozii joacă teatru despre Betleem.
Eu am mimat că Te aștept la mine,
dar Te-am trădat pentru nimic și-acum mă tem.

E vina mea că Te-au respins hangii,
că preoții s-au rătăcit prin temple fără rost
nu-I vina Ta că mi-au murit uciși copiii
fiindcă eu doar am mimat și rugăciuni, și post.

Înstrăinarea m-a ținut mereu, mereu departe...
Părea mai simplă soarta fără să Te știu,
și-am tot fugit cu Betleemul meu spre moarte,
până acum când clopotul răsună a târziu.

Ce-aș mai putea să-ntorc de la ruină?
Ce s-ar mai drege dac-o clipă m-aș opri?
Oare ai vrea să-mi ningă peste haos cu lumină?
Ar mai găsi colindul orizont să-mi poată răsări?

Nu-I vina Ta că mai colinzi pe uliți prăfuite!
Doar eu nu Te-am primit și-am fost nedrept...
Acum, stau aplecat sub zodii de regrete viscolite
și știu că, dacă ai să treci, voi fi aici, să Te aștept...
AMIN