Îmi sfărâm lacrimile sub genunchi
Și inima în piept mă doare;
Cu ochii minții, caut iar spre răsărit,
Și chem gemând, sfânta salvare:
-Mai este mult până la ziuă,
Când ne va mângâia din nou Lumina,
Va risipi umbrele reci, va alunga suspinul?
Mai este mult,
până când mama, își va ține
gunguritul puiului în brațe și fraţii lui mai mari,
i-or mângâia în dulce, plânsul și întristata-față?
-Mai este?...
Până când vom înălţa paharul izbăvirii,
Şi vom înconjura în bucurii, victoria iubirii?
...Ne e cam frig...
Că vânturi suflă reci-n amenințări și-n rânjet,
Urâtul, duhoarea vrea-n durerea noastră să-și răsfețe.
-'Ncălzește-ne Isuse-n rugăciune,
În ascultare, unitate, fapte bune,
Și ieși cu noi ca-n zi de primăvară,
Chiar de suntem amenințați...
E frig și-apăsător, ca negura de seară,
Coioții-și urlă neagra faptă, în legea lor,
Împotriva noastr-amenință și zbiară!

12 ianuarie 2016
SandaTulics



Familiei Botnariu și tuturor părinților care se regăsesc în versurile de mai sus.