Îmi deschid ochii minţii, scuturând des privirea,
Mă zăresc în trecut, pe tumultoase poteci,
Cum grăbesc să adun tot ce seamănă firea,
Însă toate în jur, sunt murdare şi reci.

Eu mă tot străduiesc, şi mă frânge dorinţa,
Să adun tot mai mult, să nu las, să mai fac,
Parcă ştiu că îndată, îmi soseşte sentinţa,
Deşi vreau, tuturor, nicidecum nu-s pe plac.

Sunt cuprinsă de-o teamă: ce mai am de făcut?
Până vine finalul, cât mai am de-adunat?
Dacă altul, în fapte, mai demult m-a 'ntrecut,
Dacă nu se socoate, tot traseul umblat ?

O, dar nu, nu mai pot, mă opresc resemnată,
Mă retrag, mă aşez şi-mi şterg fruntea încet,
Însă simt că aşa, din neant, deodată,
Se iveşte-o Lumină, ce inundă suspect.

Îmi ridic capul sus, după ani de robie,
Cum ridici o secure, ce e prinsă-n butuci,
Iar Lumina trasează, orbitoare solie,
Spre o culme, pe-un deal, cu mulţimi şi trei cruci.

Două au rolul lor, osândiţii pe ele atârnă,
Şi-au atras, prin alegeri, trăind, consecinţa,
Dar, mai e încă una, şi ea cere osândă,
Simt fiori, şi mă-nvăluie trist, neputinţa.

Alergarea-i sfârşită, inima începe a plânge,
Crucea grea, parcă aripi spre mine întinde,
Un minut, mai puţin, chiar acum mă ajunge,
Lemnul dur parcă-n mreje mă prinde.

Dar deodată... Lumina, vuiet, voci în mulţime,
Se-mbulzeşte, norodul, nu ştiu unde s-apuce,
Cineva, se opreşte, cu privirea spre mine,
Mă fixează profund, şi se-ndreaptă spre cruce.

După El, tot norodul, cu pietre, cu bice,
Cu batjocuri, jigniri, văd Îl bat, L-au scuipat,
El smerit, îi priveşte, un cuvânt nu le zice,
Chiar cu pace pe chip, este crucificat.

Vreau acolo, la El să ajung, grăbesc pasul,
Mă strecor îngrozită, vreau să ţip, însă...tac,
Văd privirea spre mine, şi-atunci aud glasul:
"Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac !"

"Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac..."
Sună tare: "o, iartă-i", e real, dar se poate?
Când trupul e sânge, e-o floare de mac,
Tu să ierţi pe aceia ce strigă: la moarte ?

Nu pricep, nu-nţeleg, ce trăiri, ce putere,
Tu să ierţi, ei să-ţi de-a răstignirea?
Dar se-aude un glas, ca o blândă adiere:
E puterea ce-o dă Dumnezeu: e IUBIREA.

Ca un fulger, ce văzduhul brăzdează,
Am simţit inima, tresăltând bucuroasă,
M-am umplut de CEVA, care încă vibrează,
Şi-am crezut, că pot fi de acum, valoroasă.

Da, valoarea ce-o dă Dumnezeu celor care,
Au ajuns să refuze a lumii simbrie,
Să primească, la crucea din deal, o iertare,
Şi s-o poarte de-acum, până în veşnicie.

Am uitat tot efortul, în urmă lăsând,
Tot ce-am strâns, pe potecă mereu,
Am luat crucea-n braţe, iertarea în gând,
Iar în inimă am scris: te iubesc Dumnezeu.

Însoţită de El, am plecat pe alt drum,
Chiar de spini, mai înţeapă piciorul, umblarea,
Eu plutesc, nu-i mai simt, liberă sunt acum,
Căci Isus, cu-al Său Har, luminează cărarea !


AMIN !