Matei 14:30: Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!”

            Timpurile de scufundare sunt timpuri de rugăciune pentru slujitorii Domnului. Petru a neglijat să se roage când și-a început periculoasa călătorie, dar când a început să se scufunde, pericolul l-a făcut să implore și strigătul său, deși târziu, nu a fost prea târziu.

            În orele noastre de durere și tulburare, ne trezim conduși spre rugăciune la fel de natural ca o corabie condusă de valuri spre mal. Vulpile intră în vizuini ca să se protejeze; păsările zboară spre pădure la adăpost; asemeni lor, credinciosul se grăbește spre tronul milei ca să fie în siguranță. Marele port al cerului este „Refugiul rugăciunii”; mii de corăbii prinse de furtună au găsit liman acolo și, în momentul în care vine furtuna, este înțelept să ne îndreptăm într-acolo cu toate pânzele sus.

            Rugăciunile scurte sunt îndestulătoare. Nu au fost decât două cuvinte în implorarea lui Petru, dar au fost suficiente pentru scopul său. Nu lungimea, ci puterea este de dorit. Nevoia te învață mai bine exprimarea concisă. Dacă rugăciunile noastre ar avea cozi mai puțin împodobite cu mândrie și aripi mai lungi, ar fi mai bune. Vorbăria în rugăciune este ca pleava în grâu. Lucrurile de preț ocupă spații mici și tot ce se spune în rugăciunile lungi și încurcate ar încăpea foarte bine într-o cerere scurtă ca a lui Petru.

            Limitele noastre sunt ocaziile lui Dumnezeu. Imediat ce spaima ne face să strigăm, Isus ne aude și, pentru El, auzul și inima merg împreună și mâna nu trebuie să zăbovească. Uneori Îl chemăm în ultimul moment, dar mâna Lui ușoară corectează întârzierea noastră prin acțiune imediată.

            Suntem aproape înecați de apele tulburi ale nefericirii? Să ne ridicăm sufletele spre Salvatorul nostru și putem fi siguri că El nu ne va lăsa să pierim. Când noi nu mai putem face nimic, Isus poate totul; să ne înrolăm în armata Sa și totul va fi bine.