"Şi s-a umplut casa de mirosul mirului"

   Prin spargerea acelui vas şi prin ungerea Domnului Isus, casa s-a umplut cu cel mai plăcut parfum şi toţi l-au simţit, n-a putut trece neobservat. Care este semnificaţia acestui lucru?

   Ori de câte ori întâlneşti pe cineva care a suferit cu adevărat - care a trecut cu Domnul prin experienţe ce i-au provocat îngrădiri şi care, în loc să încerce să se elibereze pentru a putea fi "folosit", a fost gata să se lase pus deoparte de El, învăţând astfel să-şi găsească satisfacţia în Domnul, şi nu altceva - devii imediat conştient de ceva. Simţurile tale spirituale detectează imediat mireasma dulce a lui Cristos. Ceva a fost zdrobit, ceva a fost sfărâmat în viaţa aceea şi, astfel, simţi mireasma. Mireasma care a umplut casa în ziua aceea în Betania încă mai umple si azi Biserica; mireasma Mariei nu dispare niciodată. I-a trebuit o singură lovitură pentru a sparge vasul pentru Domnul, dar fapta ei - acea dăruire fără rezerve şi mireasma acelei ungeri - a rămas până azi.

   Vorbim aici despre ceea ce suntem, şi nu despre ceea ce facem sau predicăm. Probabil te rogi de multă vreme Domnului să se îndure de tine şi să te folosească pentru a putea transmite şi altora ceva din El. Rugăciunea aceasta nu urmăreşte exact să ai darul de a predica sau de a învăţa, ci mai degrabă să fii în stare, când vii în contact cu alţii, să-L faci cunoscut pe Dumnezeu, să transmiţi sentimentul prezenţei Lui. Daţi-mi voie să vă spun, prieteni dragi, că nu puteţi crea sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în alţii fără ca mai înainte să fi spart totul la picioarele Domnului Isus, chiar şi bunurile voastre cele mai de preţ.

   O dată ce punctul acesta a fost atins, poate vei simţi că eşti folosit într-o măsură mare şi într-un mod vizibil, sau poate nu vei simţi nimic. Cu toate acestea, Dumnezeu va începe să te folosească pentru a crea o foame în alţii. Oamenii Îl vor simţi pe Cristos în tine. Cei de la care te aştepţi cel mai puţin vor sesiza aceasta. Ei vor simţi că au de a face cu cineva care a umblat cu Domnul, care a suferit, care n-a acţionat de capul lui, independent, ci a cunoscut ce înseamnă să Îi supui Lui totul. Felul acesta de viaţă lasă amprente, amprentele produc foame, iar foamea îi face pe oameni să continuie să caute, până când sunt aduşi, prin revelaţie divină, la plinătatea vieţii lui Cristos.

   Dumnezeu nu ne-a aşezat aici, înainte de toate, ca să predicăm sau să lucrăm pentru El. Primul lucru pentru care ne-a aşezat El aici e să producă în alţii o foame după El. Aceasta este, la urma urmei, ceea ce pregăteşte terenul pentru vestirea Cuvântului.

   Dacă aşezi o prăjitură delicioasă în faţa a doi oameni care tocmai au terminat un prânz îmbelşugat, care va fi reacţia lor? Ei vor vorbi despre ea, îi vor admira aspectul, vor discuta reţeta, vor face aprecieri asupra preţului ei - vor face, de fapt, orice altceva în loc să o mânânce! Dar dacă vor fi cu adevărat flămânzi, atunci nu va trece mult timp şi prăjitura va dispare. La fel se întâmplă şi cu lucrurile Duhului. Nici o lucrare adevărată nu va începe vreodată în viaţa unui om fără să se fi creat mai întâi un sentiment al nevoii. Dar cum se poate acest lucru? Noi nu putem injecta altora apetit spiritual cu forţa; nici nu-i putem obliga pe oameni să fie flămânzi. Foamea trebuie să fie creată şi ea poate fi produsă în alţii numai de cei care poartă amprenta prezenţei lui Dumnezeu.

   Mie îmi place mult să mă gândesc la cuvintele acelei femei deosebite din Sunem. Vorbind despre profetul Ilie, pe care îl văzuse, dar pe care încă nu-l cunoştea bine, ea a spus: "Iată, ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi este un sfânt al lui Dumnezeu". Nu ceea ce făcuse sau vorbise Ilie a produs această impresie, ci ceea ce era el. Prin simpla lui trecere pe acolo, ea a putut detecta ceva; a putut vedea. Ce sesizează oamenii în legătură cu noi? Noi putem lăsa foarte multe impresii: putem lăsa impresia că suntem inteligenţi, că suntem înzestraţi, că NOI suntem aşa sau altfel. Dar nu, impresia lăsată de Ilie a fost impresia prezenţei lui Dumnezeu Însuşi.

   Această problemă a impactului nostru asupra altora depinde de lucrarea Crucii în noi în legătură cu faptul de a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu. Crucea îmi cere să caut plăcerea Lui, să caut să-L satisfac doar pe El. Nu îmi pasă cât de mult mă costă să fac astfel. O soră a ajuns odată într-o situaţie foarte dificilă; dificilă, pentru că o costa totul; eram cu ea în vremea aceea şi am îngenunchiat împreună rugându-ne cu ochii scăldaţi în lacrimi. Privind în sus, ea s-a rugat: "Doamne, sunt gata să-mi zdrobesc inima pentru ca să pot satisface inima Ta!" A vorbi astfel despre zdrobirea inimii s-ar putea să ne pară multora romantic sau sentimental, dar, în situaţia aceea anume în care se găsea ea, preţul era exact acela exprimat prin cuvintele ei.

   Trebuie să existe ceva - o disponibilitate de a ceda, o zdrobire şi o vărsare a tot ce suntem şi avem Lui-care eliberează acea mireasmă a lui Cristos şi produce în alte vieţi o conştienţă a nevoii, atrăgându-i pe oameni la Domnul. Eu cred că aceasta e esenţa oricărei lucrări. Evanghelia are ca unic obiectiv să producă în noi, păcătoşii, o stare care va satisface inima Domnului nostru. Pentru ca El să Se bucure de aceasta, venim la El cu tot ce avem, cu tot ce suntem - da, chiar şi cu cele mai îndrăgite lucruri ale experienţei noastre spirituale - şi Îi spunem:

   "Doamne, sunt gata să renunţ la toatea acestea pentru Tine; nu pentru lucrarea Ta, nu pentru copiii Tăi sau pentru orice altceva, ci numai şi numai pentru Tine Însuţi!"

   Oh, a fi risipit! Ce lucru binecuvântat să fii risipit pentru Domnul. Atâţia care sunt renumiţi în lumea creştină nu ştiu nimic despre aceasta. Mulţi dintre noi am fost folosiţi la maxim - am fost folosiţi, vreau să spun, prea mult - fără a şti ce înseamnă a fi risipit pentru Dumnezeu.

   Nouă ne place să fim totdeauna în acţiune. Domnul însă preferă uneori să ne aibe în temniţă. Noi visăm să mergem în călătorii apostolice; Dumnezeu îndrăzneşte să-i pună pe cei mai mari ambasadori ai Săi în lanţuri.

   "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă întotdeauna în carul Lui de biruinţă în Cristos şi care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui."

   "Şi s-a umplut casa de mirosul mirului."

   Dumnezeu să ne dea har ca să putem învăţa cum să-I fim plăcuţi Lui!