Biruitorul
Autor: Billy Graham
Album: Ameninţarea furtunii
Categorie: Meditatii

   Cartea Apocalipsa a fost mereu considerată o carte a misterelor. Limbajul său tainic şi provocator precum şi vechile hieroglife pune la încercare imaginaţia. De multe ori în naraţiunea lui Ioan mai numeroase sunt întrebările pe care le evită decât acelea la care răspunde. Unul din motive ar fi acela că Ioan ne arată doar un crâmpei din lumea spirituală, nevăzută, dar reală.

   Unul din misterele despre care vorbeşte Ioan în scrisori este acela că lumea noastră vizibilă e un loc temporar şi ireal. Lumea adevărată e lumea nevăzută:

   "Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice."

   Ioan vroia să spună două lucruri: că lumea spirituală există în mijlocul nostru, nevăzută; şi că modul nostru de vieţuire şi deciziile pe care le luăm în această lume fizică au consecinţe veşnice în lumea viitoare. Această realitate a căpătat noi înţelesuri în epoca noastră. Ioan trebuie să fi fost copleşit de realitatea orbitoare a lumii nevăzute care i-a apărut pe Insula Patmos.

   Când Duhul lui Hristos cel înviat a venit în celula goală, locuită de bătrânul Ioan, apostolul trebuie să fi fost cuprins de teamă şi veneraţie. Era una din arătările lumii nevăzute. Ca prizonier roman, înfometat, adesea bătut, viaţa sa era la fel de reală şi lipsită de mistere pe cât era podeaua rece pe care dormea sau precum pâinea şi apa, sau, precum durerea din închieuri sau cea pricinuită de rănile de pe mâini şi de la picioare.

   Tradiţia povesteşte căci faţa lui Ioan era zbârcită şi arsă de soare, braţele erau musculoase, mâinile erau aspre. Ca prizonier politic exilat pe o stâncă din apropierea coastei Turciei moderne, Ioan trebuia să care pietre desprinse din stâncile de granit până la docul unde trebuiau să fie încărcate în ambarcaţiunile de transport. Fortăreaţa supravegea istmul îngust dintre Golful Scala şi Golful Merika. Pietrişul pe care Ioan îl ducea în spinare era folosit la constrirea templelor şi palatelor împăratului Domiţian şi la avarea străzilor şi drumurilor care duceau toate la Roma. Chiar şi soldaţii romani se mirau de dârzenia cu care acest om evreu cu părul şi barba cărunte lucra alături de ceilalţi prizonieri ziua, pentru ca noaptea să scrie 'poveşti' pe care nu le înţelegea nimeni.

   Dar Ioan nu scria fiindcă dorea să scrie ci pentru că era constrâns în mod misterios să o facă. El scria sub inspiraţia Duhului Sfânt care i se arătase în vise atunci când veghea. La începutul cărţii Ioan scrie:

   "În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte  Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea."

   Astfel, în celula lui, Ioan, văzătorul lumii nevăzute, şi-a petrecut fiecare moment liber înregistrând toate înştiinţările adresate unei lumi zbuciumate. Scrisorile, scrise de Ioan pe parcursul a câtorva luni, au fost copiate şi trimise celor şapte biserici din Asia. Apocalipsa lui Ioan a fost numită astfel după cuvintele cu care se deschide scrisoarea "Descoperirea lui Isus Hristos" sau pe scurt 'Descoperirea', constituind ultima şi cea mai controversată carte a Noului Testament.

   Nu cunoaştem detaliile întâlnirii lui Ioan cu Duhul Sfânt aşa cum descrie Biblia modul în care s-a arătat Dumnezeu lui Moise, Avraam, Iacov şi Pavel. În primele trei cărţi din Noul Testament ni se relatează apariţia lui Moise şi Ilie înaintea lui Isus pe Muntele Schimbării la Faţă. În toate aceste istorisiri, oamenii reacţionează la fel: cad cu faţa la pământ înspăimântaţi înaintea Dumnezeului sfânt. Apostolul Ioan nu face excepţie. Cade la pământ înaintea prezenţei Domnului înviat. Poate că a încercat mai întâi să-şi ferească ochii de lumina orbitoare; persoana aceea avea ochii ca două flăcări, şi şapte sfetnice ardeau în jurul Lui. Valurile mării reflectau razele soarelui. Ce spectacol de lumină!

   Poate că Însuşi Isus a ieşit din lumină, S-a apropiat de Ioan l-a apucat de braţ, l-a ridicat cu grijă... Poate că privirile lor s-au întâlnit pentru un moment şi atunci Ioan şi-a recunoscut Stăpânul - Acelaşi Isus care mersese alături de el pe ţărmul Mării Galileii şi pe străzile Ierusalimului...

   Ioan a încercat atunci aceeaşi dragoste puternică faţă de Isus pe care o încerca odinioară pe când străbăteau colinele Iudeii. A simţit poate mâna lui Isus pe umărul său, conducându-l de-a lungul ţărmului spre temniţa din stâncă...

   Tu, poate îţi imaginezi altfel întâlnirea lui Ioan cu Isus dar amănuntele nu au importanţă. Pe mine însă, aceste amănunte, mă ajută să îl pot vedea pe prooroc împreună cu Domnul cel înviat.

   Căci orice formă va fi luat descoperirea, fie că a fost una intimă în care Isus S-a descoperit minţii lui Ioan, fie că a fost o experienţă reală - a înţelege acele momente şi a pricepe ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, pe insulă, înseamnă să ne dăm seama de minunea şi nădejdea descoperirii lui Isus Hristos.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/149098/biruitorul