Cactusul pitic, chircit,
Doar cu rouă, fără ploi,
Trăiește-n deșertul trist... .
Crește și-n ghiveci, la noi.

E cu țepi îndurerat,
Verde-pal... Nu-i arătos,
E-amărui, parcă uscat:
Arbust din sol secetos.

Prin țepi, este apărat,
Și păstrează apa -spinii,
Astfel, este adaptat
La pustiurile lumii.

Cui i-s dragi frunze țepoase?
Flori i-apar cu greu și rar,
Însă sunt așa frumoase! . .
Și ne amintesc de Har.

A fost un Lăstar, ce-a crescut
Umil, din pământul sărac,
Ca Domn nu L-au recunoscut,
Nefiind superb, nici bogat.

Fruntea lui Isus, tăiată
De spinii duri ai cununii,
A dat floare minunată:
Sânge sfânt al mântuirii...

Astfel, în acest an de Har,
Când cactusul mi-a-nflorit,
Cu flori roșii, ca pe Calvar,
Isus-casa mi-ai mântuit!